Discaimer

DISCLAIMER: Continutul acestui blog este un pamflet. Orice asemanare cu locuri, situatii sau persoane reale este pur intamplatoare.

luni, 5 ianuarie 2015

Back to Africa: The Ocean is a Thief

It's full of unpaired slippers in between the rounded rocks. Some surfers must had been looking for them on their way out, and thought they were stolen.
'I've been in Australia, they stole my slippers. I've been in Dominican Republic, they stole my slippers. What is wrong with you guys?!' says the guy next to us. His face is tanned and painted in green waterproof suncream, matching his black and green wetsuit. I don't even know his name. There are people coming and going in this surf camp, and I learn and keep forgetting their names.

'See, you can also surf this one' says Alex pointing to the Mysteries. What a crazy name for some waves! We've got Tamary, the Slab, the Boliers, Panoramas, Crocs, Killer Point because you get your arms killed till you paddle out there.

'Why Mysteries?' I had asked Mansaf. 'Nobody knows. It's a mystery.' he had replied laughing, shaking his rasta head. 

'I think I'm just going to write and be lazy' I say to Alex. I drop my bag on the sandy beach, and let myself drop next to it.
My arms hurt I can barely hold the pen. I feel the sun stroking me comfy on my cheeks, and turn my head towards it to get some more. More.
The sound of the waves crushing the shore gets closer and closer. The tide is rising. It smells of sea weed. I lay down, my senses stolen, and write till the water touches my toes.

luni, 11 august 2014

DRC extract for Global Connection magazine, my first revised story

I make small steps on the slippery rocks, holding tight Alex's hand, my skin wet and pale. The water falls so noisy we can barely hear each other, a consistent noise I can't take out of my head. This is Seli beach, les chutes de Zongo. The local guide asked for one dollar from each person to take us here; the famous beach is gone, but this doesn't matter anymore. We are out of Kinshasa, first time after two months since me and my partner Alex have moved to DRC. I was sent by the Company for a short term assignment. I miss my family, I miss walking just to see places around, I feel trapped in a country that I don't know, that I can't yet understand.
We reach the plateau and the rocky wall stands in front of us, the water falling heavily to embrace it in glittery stars. Wow! I wish this lasts forever. It does, but not for people like us. Bare feet, this is the end of our road, we need to get back to the group.
We return to descend and find our comrades shouting. We realize they are shouting at us. Something has happened while we were up there. What? "You cannot return". "Don't get down!" My mind is puzzled. I don't understand, as they are pointing to our path, and I hear something about a snake.
The guys come to help, and we are finally back. Safe. What is safety out here in the jungle? They found a big poisonous snake in the cracks of the rocks, we passed just next to it on our way up. We could have been dead if it reacted. Our guide is alarmed, looking for something. He produces a bat out of the twisted trees, goes back to the snake, and starts hitting. He outrageously hits. And hits. The group cheers. I'm speechless as I see the snake's demise, and all this joy around. Its body, crushed head, still pulsating, is brought on the shore next to my bagpack.
"Anyone a knife?" asks the guide in the sketchy French. I see Alex holding on to his, the one we use to peel off fruit to eat. No, he gives it away! The head is off quick, the venom sack out, the white alpha males are shooting Facebook photos with the trophy.
We return loudly to our jeeps, the guide carrying the pray, a convoy of laughter, as I am trying to erase the image of the dead snake from my head. I cannot speak a word. I feel my steps heavy, the red sandy sole wanting to suck me in, all the jungle creatures stocking me from the foliage. All I want is to get out of this place, out of Africa, back home, far away, in my cosy and silent apartment.
As we reach the cars, a stingy smell like a heavy brick crushes my chest. I cannot breathe anymore. It is here, in the middle of a metal barrel, gathered the group around to get its last applause. It takes me a moment to process what is happening, as the skin is taken out in a piece, the body gutted, and cut brotherly with a rusted machete. Three locals, coming from nowhere, take their parts, pack them in palm leaves, and disappear back in the jungle. It's going to be an enjoyable feast for some...
On the way back to Kinshasa, we are stuck in traffic. Broken down cars, colorful dressed people, stuff to sell and animals are out for the Sunday market, all covered in a thick dust. They sell whatever, cook in the street, sing and dance and blow us kisses. The window of my jeep gets filled with curious faces. « Mundele!» « The kids... haven't seen a white woman before», explains my driver. I can see happiness in their deep black eyes. How come? They've got nothing...I think looking around, their bodies frail, their clothes thorn. I wish I get smaller and smaller and disappear from the back seat of my luxurious car. I want to remember this when I am back to Europe: that Nothing can be Everything.
"Mundele!" I still can hear their voices.

duminică, 23 februarie 2014

DRC - dincolo de blogging

Am ramas din viata mea in DRC cu un blog, si cu o poveste pe care gresit o credeam inchisa odata cu revenirea mea in lumea civilizata. Asa cum storci tot sucul dintr-un fruct, am stors naratiune dupa naratiune din DRC, cu personaje si intriga, puncte culminante si reflectii, uneori pana la nivel de aha personal, dar cu un final inevitabil - intoarcerea acasa, care pe multi i-a dezamagit, chiar si pe mine. DRC e chiar gata? Fin si atat?
De o vreme, simt ca vine momentul sa pun pe hartie multe lucruri nespuse inca despre experienta DRC. Abia acum, dupa un timp, inteleg ce impact major au avut acele sase luni pe care asteptam cu atata ardoare sa le trec la experiente trecute. Pentru ca au durut mai mult decat am spus-o vreodata. Azi DRC isi baga coada in tot ce fac si in tot ce simt, si inteleg ca sunt altcineva decat eram cand am plecat acolo, o fetita cu o bocceluta de vise, un geamantan de haine nepotrivite si un mare spray anti-tantari tropicali.
Si am astazi o revelatie: chiar ca nu e gata, mai este mult de stors din DRC. De fapt, abia incepe, DRC n-a fost decat impulsul. Am gasit in mine, sadita bine de acolo, asteptand sa rasara in Olanda sau orunde m-as fi putut afla dupa DRC, samanta unui nou fruct.

Dupa doua ore de rasfoit cateva etaje de librarie cu draga mea C., imi alesesem doua carti fresh de business, ca doar sunt corporatista aspiranta la pozitii de senior management, si inca doua reviste pentru sufletul meu - Yoga Journal si Artful Blogging. Nu ma las cu balanta viata profesionala - viata personala, desi uneori da cu virgula. Au un Espresso Book machine, la care iti poti tipari din pdf cartea ta, fie ca e ea de cooking, poeme sau memorii. Intreb de preturi, procedura, optiuni de tiparire, pentru ca as vrea sa fac cadou catorva persoane povestile mele din DRC.
La casa primesc cadou un card de reducere de 10% cu invitatia de a vorbi 5 minute cu domnul de la masa din dreapta.
Un editor olandez avea intalnire cu scriitorii aspiranti, unii mai in devenire decat altii, chiar acolo sub nasul meu, pe strada Lange Poten 23. Daca tot mi-a iesit in cale, ma caut de idei si de intrebari pertinente, si fara niciun manuscris la subrat ca mai toti ceilalti care stateau la rand, ma pun pe asteptare.
Si-i spun ca n-am de gand sa-l conving sa-mi publice o carte, ca n-am inca una intreaga...am doar un blog cu povesti. Ca scriu pentru mine si pentru cei dragi cunoscuti. Asa cum au nevoie sa faca mai toti rupti de casa. Ii spun, in cateva vorbe, ce si cum. Ma intreaba : "Si de ce n-ai scrie mai mult, si pentru altii necunoscuti?" Asta e roulul editorului, sa-ti spuna daca ai putea scrie si pentru altii, necunoscuti tie, din Olanda sau din Romania sau de oriunde din alta parte, sa scrii pe o tema universal valabila si de interes. Si ma gandesc atunci ce-ar trebui sa fac sa duc blogul meu, the story, la urmatorul nivel? Si-i spun cam ce, asa cum am simtit eu ca lipsea din DRC, pe vremea cand eram acolo si nu puteam sa spun tuturor lucrurilor pe nume.
Si vrea sa ma citeasca. Din respect, ca asa o fi zicand la toti, 30 de pagini traduse in engleza, sa i le trimit neaparat. Recunoaste ca asta e jobul lui, ca e-n cautare de talente. Din prea mare curiozitate, probabil ca i le voi trimite.

Asa ca as vrea sa fac un sondaj intre cititori...  :), ipotetic vorbind:

Dragi cititoti, care mi-ati citit blogul sase luni de DRC, daca ar fi sa scriu o carte pornind de la DRC, voi despre ce m-ati sfatui sa scriu?

Imi puteti lasa aici comentariile voastre sau trimite pe adresa de mail: r_dobrescu@yahoo.com.

Cand cartea va deveni un bestseller international, celor care raspund promit sa le-o ofer cu dedicatie:)

Va multumesc, cu drag,
Raluca

miercuri, 10 iulie 2013

Livrare in Olanda, la Amsterdam


Din cald si glod, am ajuns in inima unui oras rece care ma inghite. Si ma pregatesc sufleteste sa iubesc ploaia, de parca iubirea se poate livra la comanda, cand vrei si unde vrei, si te poti transforma peste noapte in altcineva, doldora de contrarii sentimente. 

Urmatoarea mea aventura incepe (next expat adventure, nexpatadventures.blogspot.ro) Am inceput-o cu blog nou, tapitat in nuante de orange si ciclamen, in contrast cu peretii scrijeliti ai Bralimei, in acord cu optimismul dinauntrul meu. Strazile Kinshasei au ramas intr-un vis, imbracate ca de iarna in ceata densa a amintirilor, un puzzle din care dispar piese pe zi ce trece. La pol opus, orasul de azi se ridica luminos si razvratit, gata sa isi intinda in fata mea canalele ca niste imense tentacule. Gata de atac, dornic de lupta. 

Africa am subestimat-o si mi-am ispasit pedeapsa binemeritata: sase luni de a fi facut mereu cunostinta cu mine cea noua, nenumarate fatete pe care Africa le scotea la lumina cu rabdarea unui apostol nebun. Ma intreb de puterea noii mele adversare, careia i-am spus Da-ul negresit, de bunavoie si nesilita de nimeni. Mai hotarata ca prima oara, increzatoare ca ce a fost mai rau a trecut deja. Inca o fiara cu chip de inger pe care vreau s-o supun pentru multumirea si placerea mea, sa o preaslavesc in palmaresul de expat corporatist. 

Va astept pe nexpatadventures.blogspot.ro.

vineri, 5 iulie 2013

Introducere - DRC

Am inteles, dupa cele sase luni de exil in DRC, ca scrisul a fost pentru mine o salvare. 
Departe de casa, intre lucruri si oameni straini, trairile mele,  toate noi, se transformau singure in cuvinte, in propozitii, in istorioare pe care le-am randuit cu grija pe o pagina de blog. Intai pentru mine, apoi si pentru altii. In acea zi cand ma voi fi lepadat definitiv de pielea de corporatist, stiu ca voi fi strans indejuns de multe file pentru o carte.

Citeste-le daca te-ai gandit vreodata sa pleci din tara ta. Nu e usor sa ramai intr-o zi fara tot ce ti-e drag si familiar, si sa incepi sa construiesti iar, ca si cand ai construi o noua viata de la zero. Viata ta, in care tu esti doar un pion care nu se muta mereu acolo unde ai vrea sa il pui. 

Unii spun ca trebuie sa fii facut pentru asta. Poate e adevarat, sau poate doar te transformi, cresti, descoperi, intelegi dimensiuni necunoscute tie pana atunci. Daca ai crezut vreodata ca te cunosti, mergi in Africa si vei descoperi ca iti esti, tie insuti, STRAIN.


vineri, 17 mai 2013

Punct si de la capat

Pentru prima oara in sase luni, am dormit adanc pana la pranz. Nu mai am ganduri, nici to do list. Ma simt ca dupa o nunta, cea pe care nu am avut-o acasa, si nu-mi vine sa cred de ce petrecere de adio am avut parte, nici nu as fi visat. O suta de oameni au venit sa isi ia ramas bun, si am plecat plina de cadouri, care s-au deschis ca la petecerile satesti in fata tuturor. Si oamenii au povestit la microfon despre mine si ne-am aplaudat si am dansat congolez.

I-am lasat croitoresei Liza o geanta de haine si una de pantofi. Am primit in schimb o tava de cupru in forma de peste, de vreo trei kile, pentru care am spus ca merita sa platesc si excedent la bagaje. Ma intreaba unde va fi urmatorul assignment si, daca va fi in Vietnam, imi da telefonul si adresa sa o vizitez, ca ea s-a saturat de Congo si pleaca inapoi acasa. Pana atunci,  sa o mai sun din cand in cand.

Cu  Jean am facut poze in gradina, iar in poze capul lui e tot plecat si umil, oricat i-am cerut sa stea drept. L-am strans in brate tare si am fugit la masina sa plecam odata, ca imi venea sa plang. Stiu ca las in urma locuri si oameni pe care nu ii voi mai vedea niciodata. Am ales sa merg mai departe. Se va mai povesti o vreme despre Madam Raluca la Kinshasa, asa cum se povestea si de Monsieur Marcel. Ramane ceva din noi acolo cu ei, mai ales cu cei ca Jean, care nu au nimic altceva. 

La iesirea pe poarta 6 de la Personal, lumea a auzit ca plec spre aeroport si vine sa imi spuna La revedere! O stagiara din HR, tinara si timida, imi inmaneaza un plic. Il deschid in timp ce iesim pe poarta, intre peretii scrijeliti ai Companiei. O felicitare cu mesaje de la colegi, in franceza, engleza si unul in romana: " Raluca draga, acest lucru nu este o revedere si ramas bun. Tu si continuitate bun multumesc. L" Probabil ca la fel sunau si mailurile mele acum sase luni, cand abia venisem in Congo si descoperisem Google translate. 

Imi mai amintesc ca Alex m-a luat de mana cand am aterizat la Otopeni, si n-am avut nevoie de alte cuvinte.

Fin

Aproape gata

Am facut lista de cumparaturi pentru acasa. Salam de Sibiu. Parizer, kaiser, slanina afumata, carnati care nu trebuie prajiti. Rosii, ceapa, usturoi. Suc concentrat natural de visine. Branza de la tarani, proaspata putin sarata. Restul sunt neimportante. 

Mi-a trebuit aproape o ora sa mananc o treime de greier din farfuria lui Alex, la Quick Poullet,  unde am venit sa verific pregatirile de petrecere. Bineinteles ca ii fac poze, sa imortalizez momentul, si ma bucur ca putem face poze. In instructajul de securitate spune clar ca poti s-o incurci de la fotografiat.  As vrea sa fi fost un mare fotograf si sa fi surprins mai bine aventura noastra in Africa.

Imi fac pregatirea mentala ca inaintea unei mari incercari.  Ceva din mine imi spune ca e prea de tot, sa n-o fac. Il vad pe Alex, cu palaria lui de cowboy, veritabil explorator al continentului African, imbarbatandu-ma ca pot si ca va fi bine, ca in primele mele saptamani in DRC. Nu stiu ce as fi facut fara el. Cum pot sa-i multumesc? Trebuie sa pregatesc un speech pentru diseara, in franceza, si mie nu-mi plac speech-urile. Mi-e sa nu ma emotionez si sa uit...

Pregatesc greierul sa arate mai putin respingator. Ii dau jos picioarele, apoi aripile, trag apa langa si o felie de lamaie. Imi iau avant si ma opresc de mai multe ori in drum spre farfurie. Mi se pare scarbos sa il iau in mana.

Colegii imi spun ca toate lucrurile bune au un sfarsit. Nu pot sa raspund. Am invatat sa accept si am invatat sa iert. Restul sunt imagini care mi se perinda prin fata ochilor, si care se vor sterge in timp, acoperite de altele mai stralucitoare si noi.

Are gust de arahide si o textura noua, probabil ca asa e daca ai lua o gura de pamant. Michel mi-a spus ca greierii sunt crunchy si buni cu Primus. DRC e aproape gata. Mestec pana la capat si rad.

sâmbătă, 4 mai 2013

O vineri mare


4:02. M-am trezit din vis, in ropotul ploii torentiale si, desi m-am spalat cu multa apa cand am ajuns acasa, nu s-au curatat inca toate amintirile.

Am visat ca rochia mea era gata, si se purta cu plover pe dedesubt, si cu bocanci de protectie ca in fabrica. Nu-mi placea. Cerusem altceva uitandu-ma pe afisele mari cat o harta Romaniei, unde o negresa cu forme proeminente era pozata cu fata si cu tot posteriorul. Cum n-am avut ce sa aleg dintre volane, i-am desenat si i-am cerut croitoresei ceva simplu, lung, care aflu ca nu se mai poarta. Acum moda este pana la genunchi.

15:43.Coboram din jeep in chiotele multimii, care s-a strans sa vada ce le aducem. Ma tin bine de usa, sa nu calc stramb la primul contact cu pamantul. Serge imi da mana sa ma ajute. N-am stiut ca vom iesi in vizita de piata azi si port tocuri. Macar am niste pantaloni. Cu tricoul de Primus cu doua numere mai mare pe mine, sunt oricum ca intr-o rochie.

Maman Irene a lucrat inainte la banca. Acum e patroana de bar. Din '99 lucreaza exclusiv cu Bralima si e foarte multumita. Locatia, Chez Maman Irene, asezata bine la o intersectie cu deschidere pe doua strazi, chiar in statia de taxiuri catre centru. La cele 10 mese pline se bea Primus. Impartim noul Primus Radler, vorbim cu clientii, i s-a dus deja vestea de sampanie congoleza. Ne bucuram. Ne facem loc pe o masa langa clienti sa dam cu bidineaua lipici pe primul afis. Toata terasa ne sfatuieste unde sa-l lipim. Imi dau sapca unei gagici care bea de zor Radler, iar un tip imi cere si tricoul de pe mine. Un vant puternic anunta o ploaie neasteptata, si pana sa ma dezmeticesc suntem inapoi in jeep catre urmatoarea locatie.

A inceput sa ploua. Coboram, si eu ma uit pe jos cu grija sa nu ma accidentez. Un miros ucigator de fecale imi taie respiratia. Curg toate langa mine si trebuie sa fac pasul mare, uitandu-ma in sus, ca sa sar canalul care ne desparte de bar. Multimea inauntru se despica sa ne faca loc si intram intr-o ghereta cu pereti scorojiti si fire de electricitate care curg and din tavan. Toata lumea sta in picioare si, in timp ce ploaia se inteteste, carnea se strange in jurul nostru ca o menghina. Miroase a bere si a transpiratie. Inchid ochii, sa imi inchipui ca sunt in alt loc, dar atingerea lor ma trezeste la realitate. O fetita se tine de piciorul meu, si ii aranjez intre carlionti cozorocul Primus de hartie. Langa mine, pe singurul scaun din bar, un baietel la vreo 7-8 ani ii da unui bebelus sa suga Fanta direct din sticla. Jumatate din bautura curge pe bietul copil. Ploaia incepe sa ne atinga, adusa inauntru de vant, si cade electricitatea. Il aud pe colegul meu, sef de echipa: "Shit! "Un tip aprinde telefonul si lumineaza cu el. O bufnitura puternica ne zguduie cu baraca cu tot, nu stim ce se intampla, iar eu am crezut pentru o clipa ca aici o sa ne fie sfarsitul. Cazuse o bucata de acoperis, iar in strada un stalp de electricitate era prabusit la un metru de masina noastra. Dupa inca zece minute, s-a oprit rapaiala si am iesit. Apa curgea pe jos in torente, iar din canal scosese in drum toate putrefactiile Kinshasei.
 
Mai avem inca sapte locatii de vizitat. In drum spre a patra, ma gandesc serios daca stomacul meu o sa mai reziste si ma intreb de ce n-am ramas eu cu vizita de piata din sectorul Vip. Langa mine, ceilalti cinci colegi de echipa par mai stapani pe situatie. Vad oameni muncind cu galeti sa isi scoata apa din case. Vad copii mergand in ploaie ca si cand nu ar ploua, alergand prin balti dupa noi si trimitandu-ne bezele. Vad oameni clabucindu-se in strada bucurosi ca se spala, sub un mare dus venit de la Dumnezeu. Si ei ne vad pe noi, in jeepul nostru stralucitor, cu pielea noastra alba, cu tricourile noastre Primus, si dintr-o data ma simt ca la zoo. Privita si analizata in cele mai mici detalii, desi pare evident, nu mai stiu de care parte a gardului sunt.

joi, 2 mai 2013

Rolex si sampanie congoleza

Cand a intrat pe usa, avea fata aceea de copil care a facut o nazbatie mare. "Qua?" il intreb. (La naiba, am inceput sa gandesc in franceza.)Alex: "Mi-am cumparat un Rolex." Imi intinde bratul sa imi arate, bratara ceasului curgea in valuri mai tare decat o bratara fantezie. Rolex (Oyster Perpetual) Submariner.

Au trecut rapid si linistit inca doua saptamani de Congo. La un moment dat, chiar am avut o senzatie neplacuta de tristete, si corelata cu cateva zile de ploaie, ultimele din sezonul ploios, am crezut ca e de la plecare. Incepe sa imi para rau ca plec din Congo? Gandul ma infioara putin, insa de cateva zile persista si un val de tristete nesuferita ma cuprinde tot mai hotarata. Ce sa fac?

Trebuie sa dau masuri.La petrecerea mea de adio am fost anuntata ca voi purta o rochie congoleza. Maine va fi trimisa croitoreasa. Material la alegere: cu Primus, Mutzig sau Vital'O. Evident, Primus! Imi tugui buzele exact ca ei, ca sa pun accentele corect. Prima bere pe care am gustat-o in Africa, si de care m-am indragostit imediat. Colegii se ocupa de organizare. Voi avea, chiar de ziua mea, parte de o petrecere, de toti prietenii mei noi, si de sampanie congoleza (pe numele corect Primus Radler), chiar in ziua lansarii ei oficiale in Congo. Ma simt din nou o mare norocoasa, ca in primele mele zile de intalnire cu Africa, atunci cand pielea mea nu stia sa fie altfel decat alba. Mult prea alba.

Sa imi amintiti, cand ma voi fi intors acasa la normalitate, sa nu uit sa ma bucur de ea ca de un mare favor.

Inca o saptamana. Acum timpul trece mai repede decat as fi vrut. Doar Rolexul lui Alex ramane in urma cu o ora jumatate in douazeci si patru de ore, iar daca te uiti atent, secundarul nu i se misca mereu in acelasi ritm. I l-a bagat pe geam un tip in timp ce demara din fata de la Hason & Freres, si i l-a lasat la 5 dolari, ca avea mare nevoie sa manance.

sâmbătă, 27 aprilie 2013

Portia de fericire

Odata cu apropierea de Kinshasa, umbra ghinionului, a zadarniciei si a nelinistii sufletesti a inceput sa ne cuprinda. Ne-am adus aminte de Kinshasa doar de doua ori in minunata noastra vacanta de zece zile in Africa de Sud. Prima oara, cand am fost la mall la cinema in Johannesbourg, rontaind la un film nou floricele cu gust de unt si band Cola din pahar de un litru. Atunci ne-am gandit sa cerem azil politic in Africa de Sud, asa eram de fericiti. A doua oara, cand ne plimbam de mana pe strazile din Cape Town, si a venit de undeva un miros cunoscut, de Kinshasa. Am dat coltul si am zambit unul la celalalt: masina de gunoieri descarca un tomberon.

Imi deschid sertarul sa-mi randuiesc amintirile: frumoase toate, sa le visez cu ochii deschisi in cele inca trei saptamani ramase din aventura mea in DRC.  E incredibil ce lucruri simple te pot face fericit. Si ce repede poti reveni la nefericire. Aproape ca plang. Ne-am setat asteptarile inapoi pentru DRC, calculand probabilitati si gandindu-ne la tot ce am putea descoperi mai rau inapoi acasa: gardul cazut, televizorul si internetul taiate, furnici si alte oratanii in baie si bucatarie. Nimeni nu ne asteapta la aeroport. Telefoanele nu functioneaza. Ne vor rataci bagajele. Vom avea intarziere si nu vom putea ateriza pe aeroportul din Kinshasa, care are o singura pista. Comandantul de zbor tocmai a anuntat-o: 25 de minute. 

Sunt norocoasa sa pot calatori in spatiu si timp.  Te uimeste ca doua tari, asezate aproape una de alta pe acelasi continent, ar putea fi in doua timpuri si dimensiuni diferite.

Imi voi aminti despre Africa de Sud restaurante in care nu te poti opri din mancat, privelisti de care nu te saturi nicicum, pinguinii si strutii pe care ii intalnesti pe strada. Pantera care inca vine la mangaiat la gard in teritoriul ei, fiindca s-a nascut intre oameni si inca nu se poate obisnui cu gustul libertatii. Doi elefanti care parca se imbratiseaza in pustiu. Magazine pline de cele mai spectaculoase diamante. Toamna. Noi doi si timpul care nu se dilata. 

Intorsi acasa, asteptam in ingramadeala in soare, in fata avionului, sa ne ia cineva cu autobuzul. Vin pe rand microbuze ciudate in care incap vreo 10 passageri, din multii care intrasera intr-un Boeing 757. De fapt, avem de mers  cam 30 de metri pana la cladirea aeroportului, de ce sa mergem pe jos si sa castigam timp, daca putem sa stam la coada si sa pierdem timpul? 

Pe banda de bagaje, mai vin si oameni din cand in cand. E greu cand esti curios ce se intampla dincolo de perdeaua din fasii groase de cauciuc. Mai ales daca nu ti-ai recuperat inca bagajul si e o suspecta harmalaie. Cand au venit ambele geamantane, parca am primit o noua portie de fericire totala. In drum spre casa am facut poze la munti de gunoaie si unui tip bine, in costum, care tragea in lesa o capra.