Cand la birou treaba s-a triplat
dintr-o data si statul peste program a devenit absolut necesar (doar eu si inca
vreo cativa ne mai stresam de dadline-uri) am stiut ca minunatia avea sa se
produca. Asa e inainte de fiecare vacanta corporatista, dintr-o data se umple
agenda, iar tu tragi sa termini treaba de dinainte si din timpul vacantei,
convins ca esti vinovat ca pleci si ca lasi de izbeliste compania.
Tributul fiind platit cu varf si
indesat, iar viza lipita bine pe pasaportul lui Alex, ar fi trebuit sa avem
garantia ca plecam in vacanta. Nu. A durat fix 24 de ore ca agentia sa ne
reemita biletele de avion ramase in asteptare, operatiune care acasa la
Bucuresti ar fi durat maxim o ora. Daca nu prindeam avionul de vineri, mai
stateam pana miercurea ailalta, cand mie imi expira viza si chiar ne luam la
revedere de la vacanta. Cu trei telefoane, doua e-mailuri cu rugaminti de
urgentare si iar multi nervi, in timp ce in jur toti sunt relaxati si numai eu sunt
nebuna care ma stresez. Cu cateva minute inainte ca toata lumea sa incuie
birourile, iar noaptea dinaintea plecarii sa se lase peste noi, am reusit
sa printez documentele necesare.
Pentru avionul de
ora 13:45, am fost sfatuiti (de acelasi agent protocol care ne-a
incurcat cu viza) sa plecam din Boukin pe la 9. Impotriva vointei lui Alex, la
9 jumate am si plecat. Ca drumul de 45 de minute de la Boukin la aeroport ar
putea dura pana la 3 ore, si avem nevoie de o ora si jumatate sa facem
formalitatile, ca checkinul se inchide la 12:30, iar dupa o luna de
asteptat viza lui Alex ar fi fost de rasul lumii sa pierdem avionul. Evident,
cum la ora 10 si-un sfert treceam prin fata pe la aeroport, am hotarat sa
vizitam un sat de pescari aflat mai incolo cu douazeci de kilometri, ca sa nu
ne plictisim in sala de asteptare cat sufrageria.
Taxa de iesire din DRCongo este
100 de dolari, dar ai da oricat numai sa scapi. Cu chitanta in buzunar,
pasapoartele si printurile de bilete, ne-am prezentat la ghereta South African
Airlines. Dupa ce am primit confirmarea ca totul ok pt mine, a durat ceva mai
mult la verificarea lui Alex. De partea celalata a tejghelei, pe fetele celor
celor doi agenti se citea nedumerirea. Minutele se scurg, se face o mare
coada in spate le nostru. Intr-un final, aflam cu disperare ca billetul cu
plecare in 3 aprilie, saptamana trecuta adica, fusese modificat doar pentru
mine de agentie, nu si pentru Alex. Nu putem pleca pana ce agentia nu confirma
si face modificarea in sistem.
Telefoane la secretariat la
Bralima, de unde s-a facut comanda, strigare la agentie unde numai agentul cu
pricina putea face corectia in sistem. Agentul, in pauza. Dupa patruzeci de
minute de asteptare, in care am facut haz de necaz si am devenit vedetele
aeroportului, prietenii tuturor angajatilor si cozii din spatele nostru care
milita pentru noi, am primit confirmarea ca "ar trebui sa fie
bine".
Ultimul individ
neimbarcat, ramas in fata noastra la tejghea, era un agent de protocol care a
inregistrat migalos si vesel un teanc intreg de pasapoarte. Cand ajungem si noi
in fata, surpriza: a cazut conexiunea internet. Am mai stat minute bune, de
partea noastra a tejghelei evaluate la o vesnicie, cand ni s-a spus ca in
sfarsit merge. S-a corectat greaseala la Alex, dar..."Dar mai ce?" am
facut amandoi ochii mari. Dar s-a corectat gresit si billetul meu care inainte
era bun, iar acum nu mai e.
Sunam iar la agentie. Era asa de
tarziu, avionul de Johannesbourg era gata de zbor, ca nu ne-au mai triparit
bilete, ci ni le-au scris de mana. La controlul de frontiera s-au uitat
ciudat la boarding pass-uri de parca ni le-am fi confectionat singuri. Un
autobuz ne astepta numai pe noi, ultimi rataciti in Congo, care ne-am
imbratisat fericiti ca plecam in vacanta. Speram ca ne-au imbracat si bagajele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu