Livrare in Olanda, la Amsterdam

Din cald si glod, am ajuns in inima unui oras rece care ma inghite. Si ma pregatesc sufleteste sa iubesc ploaia, de parca iubirea se poate livra la comanda, cand vrei si unde vrei, si te poti transforma peste noapte in altcineva, doldora de contrarii sentimente. 

Urmatoarea mea aventura incepe (next expat adventure, nexpatadventures.blogspot.ro) Am inceput-o cu blog nou, tapitat in nuante de orange si ciclamen, in contrast cu peretii scrijeliti ai Bralimei, in acord cu optimismul dinauntrul meu. Strazile Kinshasei au ramas intr-un vis, imbracate ca de iarna in ceata densa a amintirilor, un puzzle din care dispar piese pe zi ce trece. La pol opus, orasul de azi se ridica luminos si razvratit, gata sa isi intinda in fata mea canalele ca niste imense tentacule. Gata de atac, dornic de lupta. 

Africa am subestimat-o si mi-am ispasit pedeapsa binemeritata: sase luni de a fi facut mereu cunostinta cu mine cea noua, nenumarate fatete pe care Africa le scotea la lumina cu rabdarea unui apostol nebun. Ma intreb de puterea noii mele adversare, careia i-am spus Da-ul negresit, de bunavoie si nesilita de nimeni. Mai hotarata ca prima oara, increzatoare ca ce a fost mai rau a trecut deja. Inca o fiara cu chip de inger pe care vreau s-o supun pentru multumirea si placerea mea, sa o preaslavesc in palmaresul de expat corporatist. 

Va astept pe nexpatadventures.blogspot.ro.

Introducere - DRC

Am inteles, dupa cele sase luni de exil in DRC, ca scrisul a fost pentru mine o salvare. 

Departe de casa, intre lucruri si oameni straini, trairile mele,  toate noi, se transformau singure in cuvinte, in propozitii, in istorioare pe care le-am randuit cu grija pe o pagina de blog. Intai pentru mine, apoi si pentru altii. In acea zi cand ma voi fi lepadat definitiv de pielea de corporatist, stiu ca voi fi strans indejuns de multe file pentru o carte.

Citeste-le daca te-ai gandit vreodata sa pleci din tara ta. Nu e usor sa ramai intr-o zi fara tot ce ti-e drag si familiar, si sa incepi sa construiesti iar, ca si cand ai construi o noua viata de la zero. Viata ta, in care tu esti doar un pion care nu se muta mereu acolo unde ai vrea sa il pui. 

Unii spun ca trebuie sa fii facut pentru asta. Poate e adevarat, sau poate doar te transformi, cresti, descoperi, intelegi dimensiuni necunoscute tie pana atunci. Daca ai crezut vreodata ca te cunosti, mergi in Africa si vei descoperi ca iti esti, tie insuti, STRAIN.

Punct si de la capat

Pentru prima oara in sase luni, am dormit adanc pana la pranz. Nu mai am ganduri, nici to do list. Ma simt ca dupa o nunta, cea pe care nu am avut-o acasa, si nu-mi vine sa cred de ce petrecere de adio am avut parte, nici nu as fi visat. O suta de oameni au venit sa isi ia ramas bun, si am plecat plina de cadouri, care s-au deschis ca la petecerile satesti in fata tuturor. Si oamenii au povestit la microfon despre mine si ne-am aplaudat si am dansat congolez.

I-am lasat croitoresei Liza o geanta de haine si una de pantofi. Am primit in schimb o tava de cupru in forma de peste, de vreo trei kile, pentru care am spus ca merita sa platesc si excedent la bagaje. Ma intreaba unde va fi urmatorul assignment si, daca va fi in Vietnam, imi da telefonul si adresa sa o vizitez, ca ea s-a saturat de Congo si pleaca inapoi acasa. Pana atunci,  sa o mai sun din cand in cand.

Cu  Jean am facut poze in gradina, iar in poze capul lui e tot plecat si umil, oricat i-am cerut sa stea drept. L-am strans in brate tare si am fugit la masina sa plecam odata, ca imi venea sa plang. Stiu ca las in urma locuri si oameni pe care nu ii voi mai vedea niciodata. Am ales sa merg mai departe. Se va mai povesti o vreme despre Madam Raluca la Kinshasa, asa cum se povestea si de Monsieur Marcel. Ramane ceva din noi acolo cu ei, mai ales cu cei ca Jean, care nu au nimic altceva. 

La iesirea pe poarta 6 de la Personal, lumea a auzit ca plec spre aeroport si vine sa imi spuna La revedere! O stagiara din HR, tinara si timida, imi inmaneaza un plic. Il deschid in timp ce iesim pe poarta, intre peretii scrijeliti ai Companiei. O felicitare cu mesaje de la colegi, in franceza, engleza si unul in romana: " Raluca draga, acest lucru nu este o revedere si ramas bun. Tu si continuitate bun multumesc. L" Probabil ca la fel sunau si mailurile mele acum sase luni, cand abia venisem in Congo si descoperisem Google translate. 

Imi mai amintesc ca Alex m-a luat de mana cand am aterizat la Otopeni, si n-am avut nevoie de alte cuvinte.

Fin

Aproape gata

Am facut lista de cumparaturi pentru acasa. Salam de Sibiu. Parizer, kaiser, slanina afumata, carnati care nu trebuie prajiti. Rosii, ceapa, usturoi. Suc concentrat natural de visine. Branza de la tarani, proaspata putin sarata. Restul sunt neimportante. 

Mi-a trebuit aproape o ora sa mananc o treime de greier din farfuria lui Alex, la Quick Poullet,  unde am venit sa verific pregatirile de petrecere. Bineinteles ca ii fac poze, sa imortalizez momentul, si ma bucur ca putem face poze. In instructajul de securitate spune clar ca poti s-o incurci de la fotografiat.  As vrea sa fi fost un mare fotograf si sa fi surprins mai bine aventura noastra in Africa.

Imi fac pregatirea mentala ca inaintea unei mari incercari.  Ceva din mine imi spune ca e prea de tot, sa n-o fac. Il vad pe Alex, cu palaria lui de cowboy, veritabil explorator al continentului African, imbarbatandu-ma ca pot si ca va fi bine, ca in primele mele saptamani in DRC. Nu stiu ce as fi facut fara el. Cum pot sa-i multumesc? Trebuie sa pregatesc un speech pentru diseara, in franceza, si mie nu-mi plac speech-urile. Mi-e sa nu ma emotionez si sa uit...

Pregatesc greierul sa arate mai putin respingator. Ii dau jos picioarele, apoi aripile, trag apa langa si o felie de lamaie. Imi iau avant si ma opresc de mai multe ori in drum spre farfurie. Mi se pare scarbos sa il iau in mana.

Colegii imi spun ca toate lucrurile bune au un sfarsit. Nu pot sa raspund. Am invatat sa accept si am invatat sa iert. Restul sunt imagini care mi se perinda prin fata ochilor, si care se vor sterge in timp, acoperite de altele mai stralucitoare si noi.

Are gust de arahide si o textura noua, probabil ca asa e daca ai lua o gura de pamant. Michel mi-a spus ca greierii sunt crunchy si buni cu Primus. DRC e aproape gata. Mestec pana la capat si rad.

O vineri mare

4:02. M-am trezit din vis, in ropotul ploii torentiale si, desi m-am spalat cu multa apa cand am ajuns acasa, nu s-au curatat inca toate amintirile.

Am visat ca rochia mea era gata, si se purta cu plover pe dedesubt, si cu bocanci de protectie ca in fabrica. Nu-mi placea. Cerusem altceva uitandu-ma pe afisele mari cat o harta Romaniei, unde o negresa cu forme proeminente era pozata cu fata si cu tot posteriorul. Cum n-am avut ce sa aleg dintre volane, i-am desenat si i-am cerut croitoresei ceva simplu, lung, care aflu ca nu se mai poarta. Acum moda este pana la genunchi.

15:43.Coboram din jeep in chiotele multimii, care s-a strans sa vada ce le aducem. Ma tin bine de usa, sa nu calc stramb la primul contact cu pamantul. Serge imi da mana sa ma ajute. N-am stiut ca vom iesi in vizita de piata azi si port tocuri. Macar am niste pantaloni. Cu tricoul de Primus cu doua numere mai mare pe mine, sunt oricum ca intr-o rochie.

Maman Irene a lucrat inainte la banca. Acum e patroana de bar. Din '99 lucreaza exclusiv cu Bralima si e foarte multumita. Locatia, Chez Maman Irene, asezata bine la o intersectie cu deschidere pe doua strazi, chiar in statia de taxiuri catre centru. La cele 10 mese pline se bea Primus. Impartim noul Primus Radler, vorbim cu clientii, i s-a dus deja vestea de sampanie congoleza. Ne bucuram. Ne facem loc pe o masa langa clienti sa dam cu bidineaua lipici pe primul afis. Toata terasa ne sfatuieste unde sa-l lipim. Imi dau sapca unei gagici care bea de zor Radler, iar un tip imi cere si tricoul de pe mine. Un vant puternic anunta o ploaie neasteptata, si pana sa ma dezmeticesc suntem inapoi in jeep catre urmatoarea locatie.

A inceput sa ploua. Coboram, si eu ma uit pe jos cu grija sa nu ma accidentez. Un miros ucigator de fecale imi taie respiratia. Curg toate langa mine si trebuie sa fac pasul mare, uitandu-ma in sus, ca sa sar canalul care ne desparte de bar. Multimea inauntru se despica sa ne faca loc si intram intr-o ghereta cu pereti scorojiti si fire de electricitate care curg and din tavan. Toata lumea sta in picioare si, in timp ce ploaia se inteteste, carnea se strange in jurul nostru ca o menghina. Miroase a bere si a transpiratie. Inchid ochii, sa imi inchipui ca sunt in alt loc, dar atingerea lor ma trezeste la realitate. O fetita se tine de piciorul meu, si ii aranjez intre carlionti cozorocul Primus de hartie. Langa mine, pe singurul scaun din bar, un baietel la vreo 7-8 ani ii da unui bebelus sa suga Fanta direct din sticla. Jumatate din bautura curge pe bietul copil. Ploaia incepe sa ne atinga, adusa inauntru de vant, si cade electricitatea. Il aud pe colegul meu, sef de echipa: "Shit! "Un tip aprinde telefonul si lumineaza cu el. O bufnitura puternica ne zguduie cu baraca cu tot, nu stim ce se intampla, iar eu am crezut pentru o clipa ca aici o sa ne fie sfarsitul. Cazuse o bucata de acoperis, iar in strada un stalp de electricitate era prabusit la un metru de masina noastra. Dupa inca zece minute, s-a oprit rapaiala si am iesit. Apa curgea pe jos in torente, iar din canal scosese in drum toate putrefactiile Kinshasei.
 
Mai avem inca sapte locatii de vizitat. In drum spre a patra, ma gandesc serios daca stomacul meu o sa mai reziste si ma intreb de ce n-am ramas eu cu vizita de piata din sectorul Vip. Langa mine, ceilalti cinci colegi de echipa par mai stapani pe situatie. Vad oameni muncind cu galeti sa isi scoata apa din case. Vad copii mergand in ploaie ca si cand nu ar ploua, alergand prin balti dupa noi si trimitandu-ne bezele. Vad oameni clabucindu-se in strada bucurosi ca se spala, sub un mare dus venit de la Dumnezeu. Si ei ne vad pe noi, in jeepul nostru stralucitor, cu pielea noastra alba, cu tricourile noastre Primus, si dintr-o data ma simt ca la zoo. Privita si analizata in cele mai mici detalii, desi pare evident, nu mai stiu de care parte a gardului sunt.

Rolex si sampanie congoleza

Cand a intrat pe usa, avea fata aceea de copil care a facut o nazbatie mare. "Qua?" il intreb. (La naiba, am inceput sa gandesc in franceza.)Alex: "Mi-am cumparat un Rolex." Imi intinde bratul sa imi arate, bratara ceasului curgea in valuri mai tare decat o bratara fantezie. Rolex (Oyster Perpetual) Submariner.

Au trecut rapid si linistit inca doua saptamani de Congo. La un moment dat, chiar am avut o senzatie neplacuta de tristete, si corelata cu cateva zile de ploaie, ultimele din sezonul ploios, am crezut ca e de la plecare. Incepe sa imi para rau ca plec din Congo? Gandul ma infioara putin, insa de cateva zile persista si un val de tristete nesuferita ma cuprinde tot mai hotarata. Ce sa fac?

Trebuie sa dau masuri.La petrecerea mea de adio am fost anuntata ca voi purta o rochie congoleza. Maine va fi trimisa croitoreasa. Material la alegere: cu Primus, Mutzig sau Vital'O. Evident, Primus! Imi tugui buzele exact ca ei, ca sa pun accentele corect. Prima bere pe care am gustat-o in Africa, si de care m-am indragostit imediat. Colegii se ocupa de organizare. Voi avea, chiar de ziua mea, parte de o petrecere, de toti prietenii mei noi, si de sampanie congoleza (pe numele corect Primus Radler), chiar in ziua lansarii ei oficiale in Congo. Ma simt din nou o mare norocoasa, ca in primele mele zile de intalnire cu Africa, atunci cand pielea mea nu stia sa fie altfel decat alba. Mult prea alba.

Sa imi amintiti, cand ma voi fi intors acasa la normalitate, sa nu uit sa ma bucur de ea ca de un mare favor.

Inca o saptamana. Acum timpul trece mai repede decat as fi vrut. Doar Rolexul lui Alex ramane in urma cu o ora jumatate in douazeci si patru de ore, iar daca te uiti atent, secundarul nu i se misca mereu in acelasi ritm. I l-a bagat pe geam un tip in timp ce demara din fata de la Hason & Freres, si i l-a lasat la 5 dolari, ca avea mare nevoie sa manance.

Portia de fericire

Odata cu apropierea de Kinshasa, umbra ghinionului, a zadarniciei si a nelinistii sufletesti a inceput sa ne cuprinda. Ne-am adus aminte de Kinshasa doar de doua ori in minunata noastra vacanta de zece zile in Africa de Sud. Prima oara, cand am fost la mall la cinema in Johannesbourg, rontaind la un film nou floricele cu gust de unt si band Cola din pahar de un litru. Atunci ne-am gandit sa cerem azil politic in Africa de Sud, asa eram de fericiti. A doua oara, cand ne plimbam de mana pe strazile din Cape Town, si a venit de undeva un miros cunoscut, de Kinshasa. Am dat coltul si am zambit unul la celalalt: masina de gunoieri descarca un tomberon.

Imi deschid sertarul sa-mi randuiesc amintirile: frumoase toate, sa le visez cu ochii deschisi in cele inca trei saptamani ramase din aventura mea in DRC.  E incredibil ce lucruri simple te pot face fericit. Si ce repede poti reveni la nefericire. Aproape ca plang. Ne-am setat asteptarile inapoi pentru DRC, calculand probabilitati si gandindu-ne la tot ce am putea descoperi mai rau inapoi acasa: gardul cazut, televizorul si internetul taiate, furnici si alte oratanii in baie si bucatarie. Nimeni nu ne asteapta la aeroport. Telefoanele nu functioneaza. Ne vor rataci bagajele. Vom avea intarziere si nu vom putea ateriza pe aeroportul din Kinshasa, care are o singura pista. Comandantul de zbor tocmai a anuntat-o: 25 de minute. 

Sunt norocoasa sa pot calatori in spatiu si timp.  Te uimeste ca doua tari, asezate aproape una de alta pe acelasi continent, ar putea fi in doua timpuri si dimensiuni diferite.

Imi voi aminti despre Africa de Sud restaurante in care nu te poti opri din mancat, privelisti de care nu te saturi nicicum, pinguinii si strutii pe care ii intalnesti pe strada. Pantera care inca vine la mangaiat la gard in teritoriul ei, fiindca s-a nascut intre oameni si inca nu se poate obisnui cu gustul libertatii. Doi elefanti care parca se imbratiseaza in pustiu. Magazine pline de cele mai spectaculoase diamante. Toamna. Noi doi si timpul care nu se dilata. 

Intorsi acasa, asteptam in ingramadeala in soare, in fata avionului, sa ne ia cineva cu autobuzul. Vin pe rand microbuze ciudate in care incap vreo 10 passageri, din multii care intrasera intr-un Boeing 757. De fapt, avem de mers  cam 30 de metri pana la cladirea aeroportului, de ce sa mergem pe jos si sa castigam timp, daca putem sa stam la coada si sa pierdem timpul? 

Pe banda de bagaje, mai vin si oameni din cand in cand. E greu cand esti curios ce se intampla dincolo de perdeaua din fasii groase de cauciuc. Mai ales daca nu ti-ai recuperat inca bagajul si e o suspecta harmalaie. Cand au venit ambele geamantane, parca am primit o noua portie de fericire totala. In drum spre casa am facut poze la munti de gunoaie si unui tip bine, in costum, care tragea in lesa o capra.

Ultimii rataciti in aeroportul din Congo

Cand la birou treaba s-a triplat dintr-o data si statul peste program a devenit absolut necesar (doar eu si inca vreo cativa ne mai stresam de dadline-uri) am stiut ca minunatia avea sa se produca. Asa e inainte de fiecare vacanta corporatista, dintr-o data se umple agenda, iar tu tragi sa termini treaba de dinainte si din timpul vacantei, convins ca esti vinovat ca pleci si ca lasi de izbeliste compania.

Tributul fiind platit cu varf si indesat, iar viza lipita bine pe pasaportul lui Alex, ar fi trebuit sa avem garantia ca plecam in vacanta. Nu. A durat fix 24 de ore ca agentia sa ne reemita biletele de avion ramase in asteptare, operatiune care acasa la Bucuresti ar fi durat maxim o ora. Daca nu prindeam avionul de vineri, mai stateam pana miercurea ailalta, cand mie imi expira viza si chiar ne luam la revedere de la vacanta.  Cu trei telefoane, doua e-mailuri cu rugaminti de urgentare si iar multi nervi, in timp ce in jur toti sunt relaxati si numai eu sunt nebuna care ma stresez. Cu cateva minute inainte ca toata lumea sa incuie birourile,  iar noaptea dinaintea plecarii sa se lase peste noi, am reusit sa printez documentele necesare. 

Pentru avionul de ora 13:45, am fost sfatuiti (de acelasi agent protocol care ne-a incurcat cu viza) sa plecam din Boukin pe la 9. Impotriva vointei lui Alex, la 9 jumate am si plecat. Ca drumul de 45 de minute de la Boukin la aeroport ar putea dura pana la 3 ore, si avem nevoie de o ora si jumatate sa facem formalitatile, ca checkinul se inchide la 12:30, iar dupa o luna de asteptat viza lui Alex ar fi fost de rasul lumii sa pierdem avionul. Evident, cum la ora 10 si-un sfert treceam prin fata pe la aeroport, am hotarat sa vizitam un sat de pescari aflat mai incolo cu douazeci de kilometri, ca sa nu ne plictisim in sala de asteptare cat sufrageria.

Taxa de iesire din DRCongo este 100 de dolari, dar ai da oricat numai sa scapi. Cu chitanta in buzunar, pasapoartele si printurile de bilete, ne-am prezentat la ghereta South African Airlines. Dupa ce am primit confirmarea ca totul ok pt mine, a durat ceva mai mult la verificarea lui Alex. De partea celalata a tejghelei, pe fetele celor celor doi  agenti se citea nedumerirea. Minutele se scurg, se face o mare coada in spate le nostru. Intr-un final, aflam cu disperare ca billetul cu plecare in 3 aprilie, saptamana trecuta adica, fusese modificat doar pentru mine de agentie, nu si pentru Alex. Nu putem pleca pana ce agentia nu confirma si face modificarea in sistem. 

Telefoane la secretariat la Bralima, de unde s-a facut comanda, strigare la agentie unde numai agentul cu pricina putea face corectia in sistem. Agentul, in pauza. Dupa patruzeci de minute de asteptare, in care am facut haz de necaz si am devenit vedetele aeroportului, prietenii tuturor angajatilor si cozii din spatele nostru care milita pentru noi,  am primit confirmarea ca "ar trebui sa fie bine".

Ultimul  individ neimbarcat, ramas in fata noastra la tejghea, era un agent de protocol care a inregistrat migalos si vesel un teanc intreg de pasapoarte. Cand ajungem si noi in fata, surpriza: a cazut conexiunea internet. Am mai stat minute bune, de partea noastra a tejghelei evaluate la o vesnicie, cand ni s-a spus ca in sfarsit merge. S-a corectat greaseala la Alex, dar..."Dar mai ce?" am facut amandoi ochii mari. Dar s-a corectat gresit si billetul meu care inainte era bun, iar acum nu mai e.

Sunam iar la agentie. Era asa de tarziu, avionul de Johannesbourg era gata de zbor, ca nu ne-au mai triparit bilete, ci ni le-au scris de mana. La controlul de frontiera s-au uitat ciudat la boarding pass-uri de parca ni le-am fi confectionat singuri. Un autobuz ne astepta numai pe noi, ultimi rataciti in Congo, care ne-am imbratisat fericiti ca plecam in vacanta. Speram ca ne-au imbracat si bagajele.

Drumul spre Finala trece prin Kinshasa

O singura suparare aveam cu vacanta in Africa de Sud. Ca pierdeam evenimentul anului in DRC. Hotel Congo Fleuve din Kinshasa gazduieste, sub emblema Heineken, din 4 si pana in 7 aprilie, Cupa UEFA Champions League. Avem patru zile sa traim cu trofeul.

Bannere uriase, mii de afise, flyere si alte semnale ca vine cupa, si Heineken o aduce, au infrumusetat deodata orasul. Lumea bea bere buna ca sa isi garanteze accesul la marele trofeu, « cupa cu urechi mari », multravnita, v-as mai spune cateva cuvinte frumoase, insa evenimentul are indeajuns de mare greutate ca sa nu mai aiba nevoie de explicatii.

Cu viza, o madam de la Protocol mi-a spus sa ma calmez. Ii stresam prea tare ca ii intrebam, o data pe zi, care e statusul vizei noastre. Asa ca m-am calmat. Evident, nimeni dintre cei responsabili nu s-a mai stresat, deci nu plecam in vacanta. Am anulat hoteluri, masini inchiriate, avion. Gramada de bani, aruncati pe geam de inca un individ care nu si-a facut treaba.

Cum pentru a supravietui in Congo fara sa ucizi pe cineva, ai nevoie de o doza exagerata de positivism, am hotarat sa luam iar partea pozitiva a acestei experiente: daca o fi sa plecam in vacanta, vine viza la noi, cand o veni, daca o veni, si o sa plecam, daca o sa mai plecam. Daca nu, inseamna ca asa a vrut zeita plecarilor departe de casa, ca sa ne pazeasca de ceva rau ce cu siguranta avea sa se intample.

Si cel mai important, prindem trofeul la Kinshasa, o sa facem poza cu el, si o sa ne mandrim la panoul de onoare pe Facebook de numa-numa. Daca va merge reteaua ca sa facem upload-ul.

Sfintii care te mananca

Viza lui Alex n-a iesit. Marti este ultima zi cand putem primi raspunsul, cat sa avem timp fie sa ne facem bagajele pentru miercuri, fie sa incercam mutari de avioane si parte din hoteluri , cat se poate muta, in speranta ca mai plecam in vacanta.

Am mobilizat toata populatia cunoscuta si, in final, am apelat la cinci pile ca sa aflam ce se intampla macar cu documentul in sine, daca nu cu viza. Alex isi face griji ca un bizon a dat cu cotul si l-a impins, de pe birou, direct in cosul de gunoi.

Aproape in fiecare zi, pe bulevardul 30 Iunie, se intampla ceva deosebit cu iz de Congo. In fata la directia generala a apelor, un automobilist vitezoman a lipit de trotuar un stalp de telegraf. Din masina care livreaza bere si sucuri, in intersectia de la Boukin, doi indivizi isi indeasa sticle in niste genti sport.

Am depus o cerere scrisa la Agentia care face legatura cu Ambasada, si ni s-a jurat ca a doua zi primim raspuns. A doua zi, precum facem de o saptamana, am fost primii cand s-a deschis usa agentiei, ca sa ne luam raspunsul promis « maine », cu o zi inainte . Raspunsul n-a venit, ca era plecat Consulul si il inlocuia o domnisoara. Dar s-a primit cererea si ni s-a transmis ca vom primi raspuns in 48 de ore. Problema este ca cele 48 de ore pica vineri, cand la Ambasada e inchis pentru a sarbatorii Ziua Pacii de duminica, iar luni nu se lucreaza iar, ca e luni.

Stam mai mult la trecerea de pietoni, caci la 7 jumate dimineata, o negresa beata incearca sa traverseze strada ; monologheaza inspre noi toti din masini, care stam la stop. Un politai o dirijeaza grijuliu de pe partea cealalta, sa degajeze. Clatinandu-se, ajunge in sfarsit dincolo pe trotuar, unde ii tranteste politaiului un pumn direct in fata.

Imi aduc aminte, acum cativa ani, ca am aflat surpinsa ce bine sunt platiti la noi gunoierii ; pentru ca au ditamai spor de rusine. Un spor de tocat nervi cred ca ar trebui sa fie inclus in toate contractele de expat in Africa, pentru ca aici, doar ca sa traiesti, te rontaie sfintii.