Jour Mondiale Sida

Am muncit pentru 1 decembrie, in timp ce acasa romanii mei au parte de un weekend prelungit.Tot anul zilele de sarbatoare au nimerit ba sambata, ba duminica (si 1 decembrie 2012 la fel), doar ca s-au gandit sa-l compeseze macar pe asta, ca am plecat eu din tara.

Azi nu mi-a raspuns nimeni la mailuri si ma intrebam de ce pana si de acasa reactiile au devenit tarzii. Si era doar pre 1 Decembrie. Aici am sarbatorit Ziua Mondiala Sida, intr-o atmosfera cu adevart de sarbatoare, pro educatie sexuala, de la ora 16 in curtea fabricii, pentru ca la pranz sunt 45 de grade.

Sa tineti minte 3 cuvinte de aur: fidelitatea, abstinenta si prezervativul. Am mancat iar banane prajite, primite gratuit pe un  bon de masa produs la xerox, iar in timpul unuia dintre cele cateva discursuri am auzit suierand personalul de Kinshasa pe langa zidul de nord al fabricii. Vreme de cateva zeci de secunde, timpul s-a oprit iar sa faca loc unui schelet de tren cu capete si trupuri de oameni in loc de geamuri. Am plecat mai repede, cu tricourile noastre noi si cu bananele noastre cu tot, pentru ca se intunecase subit cerul.

Cand ploua torential, nu e bine sa fii pe drumurile Kinshasei. E traffic jam. Indivizii se deplaseaza prin ploaie in grupuri de cate 7-8, toti sub aceeasi umbrela. Evident, de terasa. La o spalatorie auto, un tip se duseaza in ploaie, sapunindu-se cu acelasi burete ca si masina de langa el. De vanzare pesti vii, direct din acvariul urcat pe un scaun, in fata casei, cu o umbrela de Primus deasupra sa nu se ude?

Dar cel mai important este ca vine 5 decembrie. Ce mos Nicolae, ce Craciun ? La caldurile astea din full sezon de vandut bere si bauturi carbogazoase, nimeni nu se grabeste cu ornamente prin magazine. Bananele sunt singurele care atarna pompos si ma gandesc cum ar arata intreg Magherul decorat cu banane.

Nu vreau brad de plastic, prefer sa impodobesc palmierul. Craciunul nu e Craciun daca nu esti cu zapada sau macar frigul tare.Si cu sarmale facute de mamaie.

Dar cel mai important este ca vine 5 decembrie. Bonjour. Orange arrive le 5 decembre. A venit dupa mine in Kinshasa.

Pui cu gust de copilarie

Mi s-a facut dor de casa. Nu credeam sa spun asta dupa o saptamana si jumatate atat de intense, care ar fi putut linistite sa-mi dea de lucru emotional pentru inca vreo luna. Adevarul este ca nu mai pot rade de ceea ce descopar, sau poate nu mai am nimic nou de descoperit ?  Gata, s-a terminat?

…Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc ca sunt departe de casa incerc prin orice simturi sa ma mai apropii o leaca. Fiece miros, gust, sunet familiar te face sa tresari bucuros, ca si cand prin acea unica senzatie te-ai transfera mai aproape de origini. Deunazi, de exemplu, am descoperit la supermarket un soi de pui afumat la lemne, specialitate de-a lor. Are gust minunat de copilarie- mama stie- de pui picorom. Parca aud si acum sunetul cutitului care taie plasa care-l imbraca, fie ea verde sau rosie. Aripile si copanele sunt ale mele – si mama ma lasa, ca asa sunt mamele, minunate, cedeaza totul.

Pana si internetul care nu merge, un Antivirus care se va downloada in inca 1 ora si 18 minute, va multumim ca mai rezistati, imi aduce cu bucurie aminte de casa. De inceputurile internetului in Romania. Aici in oras, prin cate un magazinas mai a catarii, au rasarit calculatoare de Internet Cafe, doar ca e doar internetul, fara Cafe, cu o mare coada la Solitaire sau Yahoo mail in spatele celui postat pe scaun. Apoi internetul cade, si trebuie sa o iei de la inceput – 2 h si 20 de minute pentru acelasi antivirus ca si ieri. Si ca maine.

Si mai sunt broscutele, asa multe pe aleile vilei, ca trebuie sa te uiti bine pe unde calci. Imi amintesc de copilaria mea din Plopeni, la casa la mamaie si tataie, unde alergam seara dupa broscute, ca sa le hranim cu muste prinse peste zi. Nimic nu era mai grozav decat noi.

Si ma regasesc aici in inima Africii, alba si singura, cu amintirile mele, cu visele mele toate, visand si ele alte vise, ca in Inception, vis in vis. Si visez ca am ajuns deja la capatul calatoriei, acasa.

Duminica in familie

25 noiembrie, Kinshasa

E duminica. In afara de garda de la poarta, care strajeste acolo necontenit in doua schimburi pentru linistea si siguranta familiei, suntem singuri in vila cu 7 camere si 7 bai a lui Monsieur Marcel, care face dificila deplasarea si comunicarea din dormitor pana in sufragerie.(De la televizorul asezat in capatul salonului, sunt vreo 40 de metri pana la usa de la dormitorul nostru, penultimul pe dreapta.) De afara se aude, prin ferestrele cu rame de lemn (termopanul fiind ceva ce se va descoperi in viitor), muzica ploii torentiale, a greierilor si a tuturor broastelor, iar la radioul tipului de la securitate canta uneori cate o melodie congoleza, probabil o manea de-a lor, slava domnului ca nu de-a noastra. 

Bucatarul Sebastien ne-a gatit pentru weekend cel mai mare pui pe care l-am gasit la supermarket, cu delicioasa garnitura congoleza de varza cu manioc. Am mancat sambata o prima portie, minunandu-ne de cat de buna este mancarea si multumind lui Sebastien ca avem mancare si pentru duminica, in ziua lui libera. « O portie si pentru tine, Sebastien ! » ii spun aratandu-i tava cu bucati de pui savuroase. 

Cu ceva vreme in urma am primit un sfat de care nu am tinut cont : « Evita limbajul nonverbal si foloseste exclusiv cuvintele. Asa te vei asigura ca interlocutorul autohton nu pricepe  altceva decat ai fi vrut sa spui. »

Evident, duminica la pranz, cand sa mancam si noi fericiti, am descoperit ca diparusera din frigider atat tava cu pui, cat si vasul de iena cu garnitura. Ii promit lui Alex, vizibil mai afectat decat mine, ca data viitoare voi pune eu cu mana mea o portie de dimensiune europeana, ca sa ma asigur ca Sebastien nu mai intelege gresit si pleaca cu tot frigiderul.

Ne lipsea adrenalina de wekeend a downhill-urilor brasovene, asa ca am hotarat sa o procuram din alte surse. Am iesit impreuna, pentru prima oara singuri, in Kinshasa.

Si fie pana acum nu ne-au vazut indeajuns de spalatei ca sa ne duca in locuri bune, fie n-am avut noi norocul sa dam de ele, fie ne-a trecut socul initail al existentei noastre aici pentru urmatoarele 6 luni ca, dintr-o data, orasul ni s-a parut mai prietenos si mai dulce. Am descoperit strazi noi cu asfalt si localuri dragute, gym cu piscina si terenuri de tenis, un hipermarket cu parcare si cosuri mari ca de Carrefour si un fast food gen KFC congolez, la care ne-am comandat un meniu Family, ca sa sarbatorim duminica in familie.  

Norocosi ca ne-am nascut in Romania

Trebuie sa va povestesc asta.

Updatam organigramele departamentelor. Sa fie si ele pe acelasi format, cu aceleasi informatii in ele, colorate frumos dupa anumite reguli s.a.m.d. In fiecare casuta se pune numele pozitiei, numele si prenumele persoanei care detine pozitia si clasificarea pozitiei, dupa sistemul de clasificare intern utilizat aici. Si dupa ce le stabilim pe toate, ma trezesc ca degeaba mi-am batut eu gura – in casutele colorate, sub numele functiei,  era ba numele si prenumele persoanei care o ocupa, ba doar numele persoanei. Si le spun ca ar fi frumos sa fie toate la fel, dar degeaba, « n’est pas possible ». « Mais pourquoi ? »

Aflu cu stupefactie ca prenumele nu este obligatoriu pe aici, cum este numele de familie. Asadar, nu toata lumea are si prenume, ci doar cei mai norocosi. Ma bucur de norocul pe care l-am avut ca mama mea si tatal meu m-au numit Raluca.

In curtea vilei noastre, cea de la sticlarie la care nu ne-am mutat inca, a aparut aseara o groapa ca-n filmele de groaza. Vreo doi metri jumatate adancime, latime cat sa intre un dulap mai zdravan, ala pe care nu-l am. Imi amintesc un anume film din copilarie, cu o familie care a descoperit ca sub casa noua in care se mutase salasuia un cimitir intreg cu suflete razvratite care aveau sa le faca de petrecanie.

Muncitorii au avut de montat o amarata de masina de spalat, al carui loc l-am ales dinadins langa chiuveta din baie, ca sa se poata face usor scurgerea aceea cu furtun agatata de chiuveta. Aceea nu tocmai linistitoare daca vrei sa pleci de acasa si sa lasi masina centrifugand, dar cel putin decenta.

Initial, ne-am trezit cu o gaura-n zidul din spate. Pe acolo, au tras frumos teava sa se scurga apa in afara casei. Era mai mult decat m-as fi asteptat. Doar ca, in curtea din fata a casei, teava dadea fix in gradina de trandafiri, urmand sa se scurga pe alei, printre flori, cu spuma cu tot, nu vreau sa ma mai gandesc.

Si, pentru ca am solicitat o alta solutie (imi inchipui deja ce-or fi zicand despre europenii astia plini de fitze si nazuri) ne-am trezit cu ditamai groapa, prin care probabil vor sa traga si sa ascunda teava pe sub gard, pana in strada, unde sper ca s-au gandit ca e astfalt.

Ma bucur din nou de norocul pe care l-am avut ca mama si tatal meu m-au numit Raluca. Ma bucur, din nou, ca m-am nascut in Romania si ma gandesc ca ar trebui sa vina pe aici si Mircea Badea, sa vada el cine si ce iti mananca tot timpul.

Supermarket

23 noiembrie, Kinshasa

Dupa doua saptamani de stiri incerte, aflam cu certitudine ca a cazut Goma.

La birou, internetul este egal cu intranetul. Mi-e dor de IT-ul nostru, cum stia el sa le repare pe toate. Te poti plimba in voie prin incinta fabricii sau onora intalniri multiple (daca ai cu cine) pana se incarca o pagina de internet cu cateva poze. Nici macar de un shopping online, decent, din strainatate, nu poti avea parte.

Ma duce Alex la un supermarket. Un Mega Image de cartier e cea mai mare dimensiune la care te poti astepta. Gasesti de la biscuiti Oreo la orez basmati in pungi de la 10 kile in sus, de parca ai lua pungi de asternut de pisica. Totul acoperit de un strat gros de praf, ca vechimea e garantie a calitatii.

Ne-am plimbat de mana printre rafturi ca intr-un parc, zeci de minute. Printre aceleasi rafturi. Nu au auzit de Vegeta, oricat am incercat sa le explicam. « Acum, zice Alex cunoscator , tu imi citesti de pe raft. » Si am inceput : F124, F239, F167…La capatul randului, lipite cu scotch, sunt tabele cu codurile fiecarui produs de pe raft si corespondentul lui in franci concolezi. Asa poti afla cat costa, in caz ca vrei acest lucru. Probabil ca cei care intra in acest magazin nu se uita la preturi – suntem albi, sau ce naiba ?!

La raionul de carne si mezeluri, vanzatori sunt de 4 ori mai multi decat clientii. Gasesti cam 5 feluri de parizer si salam victoria si inca vreo 4 modele de sunca presata. Ne hotaram pe cate una. 8000 de franci congolezi, dam 10 dolari si primim rest in putine hartii de 500 ingrozitor de murdare. Cu sila, le facem sul si le inghesuim departe de orice atingere.

Am mai fi putut alege fructe de mare de la un frigider de inghetate, insa aveau ochi sticolsi si o culoare maronie de parca ar fi stat acolo din antichitate. Am renuntat. Niste puisori ca de prepelita, proaspeti, randuiti frumos unul cu capul in fundul celuilalt, sunt 3700 de franci bucata. Categoric nu.

Am ales un vin bun (raionul de vinuri e demn de orice magazin european care se respecta), pe categorii, pe podgorii, pe case, ma rog, pe de toate pentru cunoscatori. De la 5 la 127 de mii de franci, cam tot ce ti-ai dori.

Si in timp ce parasim magazinul cu doua pungute ca de sandvich, ne visam deja intorsi in Romania, fiecare incarcand cu bunatati propiul lui cos de Carrefour, pana la refuz. Alergand printre randuri de hipermarket ca pe un bulevard. Lume  uitandu-se la noi doi ca si cand am aflat, inaintea tuturor, ca vine sfarsitul lumii.

La inaltime

22 noiembrie, Kinshasa

Pe dinafara, cu ziduri scorojite de beton terminandu-se-n bucle mari de sarma ghimpata, Bralima arata ca o inschisoare. Din loc in loc, albastru ca de Voronet imbraca zidurile pana la brau sau reclame mari par sa fi fost pictate de oameni talentati preistorici, care aveau habar de brandurile noastre. Cel mai tare e un anume Heineken, la un colt de strada, langa Gate 5, a carui culoare a curs in timp pana a colorat pamantul din fata.

Peste drum de poarta principala, pe care ma aduce zilnic la fabrica soferul, zeci de tarabe contribuie incet la PIB-ul tarii. Incaltaminte, oua, painici, banane, piei si alte suruburi, ca intr-un adevarat targ. Vanzatori ambulanti, purtand pe cap cosuri care le sporesc inaltimea cu inca jumatate de metru, se plimba cu un echilibru perfect printre jeep-urile lucioase, care ruleaza prin gropi in ritmul unor vapoare pe valuri.

Statiile cu microbuze, care concureaza pentru un loc de frunte la cea mai de epoca rabla, sunt un adevarat targ de carne pentru soferi. Se cearta intre ei care sa ia mai multi, iar intr-un final cand microbuzul e plin ochi, prin rame se mai intind spre cer cativa indivizi doritori de aer. Majoritatea n-au geamuri, iar mai mult de jumatate nici usi. Ma simt prost in Toyota Landcruiser-ul meu Prado cu sofer si doua rezervoare de benzina, in total 180 de litri.

Insa pe orice strada rochiile localnicelor sunt demne de cele mai sofisticate prezentari de moda. Am fost sincera cand le-am facut complimente colegelor, pentru ca le stau extraordinar. Lor. Nu am crezut insa ca le sunt asa draga incat sa se gandeasca sa-mi procure si mie una. Ieri am primit promisiunea, deci am toate sansele sa o port prima oara peste 6 luni, la prima zi de lucru de la biroul din Bucuresti. Cu ideea unor imprimeuri si culori care nu au nimic de-a face cu gustul meu m-am impacat. Da doamne sa nu fie si cu maneci bufante.

De vreo doua zile, Sebastien calca neintrerupt tot ce aveam prin valize. Evident, jumatate din hainele pe care mi le-am adus cu mine sunt inutile si ma simt prost ca nu l-am oprit la timp. Inainte sa plec, am primit cadou de la o prietena mai ciudata o bluza extrem de chicioasa. Ma bucur din suflet ca am luat-o cu mine, se potriveste de minune. Pacat ca n-am luat mai multe incaltari fara toc de la mama, caci singurii mei pantofi cu tocuri cui vor ramane probabil nefolositi pana la intoarcere. Asta daca nu-i voi mai incalta vreodata prin casa, de dorul vremurilor frumoase de altadata.

Chiar si Alex s-a obisnuit cu noua mea inaltime, mai ales ca mai toate femeile si multi dintre barbatii din jur nu-s cu mult mai inalti decat mine desculta. Bucatarul Sebastien, de exemplu, mi-e tare drag cum se ridica pe varfuri sa mestece in oala de pe ochiul din spate al aragazului. Printre bunatatile gatite ieri, am gasit la racit un borcan cu o pasta portocalie. Aproape ma miram ca au si congolezii zacusca lor, cand am simtit pe gat focul cumplit al celui mai delicios sos de piri piri. Pe frigider sta la copt un fruct necunoscut de marimea unei nuci de cocos. « Demain, c’est pret! » imi spune Sebastien. Pana si pe asta necuvantator trebuie sa il astept.

Business Understanding

21 noiembrie, Kinshasa

Incep ziua in biroul meu de leopard. Naravurile nu mi s-au schimbat, doar ca in loc de parfumul Cristal Noire de la Versace am in geanta pulverizatorul cu Autan Tropical.

Aproximativ 120 de camioane pleaca zilnic din fabrica din Kinshasa, incarcate cu bere si bauturi non-alcoolice, 95 % productie interna. La fiecare camion, daca ruta e mai a catarii, intra si cate 1-2 baxuri de Heineken importate. Soferii sunt angajati daca stiu sa conduca masina si sa numere. Sa vorbeasca frumos sau sa citeasca « is a plus ». Inca doi oameni ii ajuta la descarcat si unul la colectat banii. Seara, marfa nevanduta, ambalajele si banii pe marfa lasata la clientii de pe ruta se aduc inapoi la fabrica – iar daca ies mai putini bani la casierie, ceea ce se intampla des, este greu de gestionat. « Ca nu prea ai ce sa le faci ». Pana mai deunazi, soferii primeau bonus 15 dolari daca vreme de trei luni la rand aduceau masina nelovita. Adica, tot atat cat m-a costat pe mine primul dejun la cantina fabricii.

Les glacieres si les menages sunt puncte de vanzare cu greutate in reteaua de distributie (15371 de glacieres si 28943 de menages numarate anul trecut), din totalul de aproape 70000. N-as bea vreodata o Cola din niciunul dintre acestea. Avem si 11 distribuitori, care fac cam 21 % din volumele din Kinshasa, dar cu Mr Robert, Chef de Ventes SRG (sefu de vanzari en gros), n-am apucat inca sa ma vad, ca sa mai aflu si alte minunatii.

Dupa ce doua zile m-am intrebat cum poate functiona compania asta, de azi incep sa ma prind cum se face pe aici treaba. Daca vrei meeting cu cineva, cel mai bine e sa dai buzna si sa intrebi cand te primeste juma de ora. Asa am reusit sa-i prind pe toti colegii de la calitate, imbuteliere si mentenanta. Nu exista alta disciplina a intalnirilor. Daca ai stabilit cumva intalnirea, dar vine un grup mai mare decat tine – sa cam stii ca cei care sunt mai multi vor avea prioritate. Desi eu am venit motivata sa schimb lucrurile, toti expatii ma linistesc ca o sa-mi treaca in curand. Imi aduc aminte de un sfat primit inainte de a pleca din tara : « You can change the business culture, but you can’t change their culture.»

Le este teama sa-ti spuna sau sa te intrebe daca n-au inteles cumva ce vrei de la ei. Asa ca, daca vrei sa fii sigur ca n-ai surpize iremediabile, ar fi bine sa-i pui sa repete, cu vorbele lor, ce-au inteles. Asa a reusit Mark sa « get things done » de 4 luni de cand s-a stabilit in Bralima ca director financiar. Strang pe rand, de la toti expatii, idei de urnire a localnicilor. Am impartasit sfatul cu Alex inainte ca perdeaua din sufragerie sa fie taiata iremediabil mai scurt decat trebuia. Chinezoaica dilie pe care am primit-o pe post de croitoreasa asta avea de gand sa faca. Perdelele astea nenorocite au devenit lait motivul stabilirii noastre in Kinshasa, revin suparator de des in discutiile noastre si am intuitia ca, intr-un fel sau altul, s-ar putea tot sa nu se termine bine. Ca sa mai avem o sansa, Alex a ramas astazi la apartamentul din Bukin, de la sticlarie, ca sa fie cu ochii pe chinezoaica.

Dupa ce am facut poze pentru macaron (adica badge) la singurul fotograf din capitala congoleza, m-am intors la fabrica sa-mi pun ordine in gandurile de azi. Am reusit sa fac rost, dupa o saptamana, si de organigrame.

Prima zi de lucru

20 noiembrie, Kinshasa.

Am inceput ziua citind cateva sms-uri de acasa care imi urau de bine in prima zi de lucru. Ma bucur ca lumea nu m-a uitat deja. Deschid valiza adusa de la cealalta casa cu o seara inainte. Dintre tricouri si sosete, a tasnit speriat sub pat un pui de soparla.

Lionel, unul din Business Partneri, s-a ocupat de programul meu de Inductie. Dupa modelul folosit de noi pentru Inductia de 1 luna a trainee-ilor locali, pe care i-l trimisesem cu trei luni inainte, am primit o foaie cu Planning d’intergration de Mme DOBRESCU RALUCA, pe care trebuie sa culeg semnaturile celor cu care ma vad. Expatii rad de se prapadesc cand vad asta. Apreciez disponibilitatea celor responsabili de integrarea mea in urmatoarele 2 zile, in total 32 de persoane si tot atatea intalniri.

Programul incepe la ora 8 si se termina la 16:30. Se lucreaza si sambata, dar se pleaca mai repede, dupa cum are omul nevoie… Doar mama Yvonne vine mai devreme si sta pana la 18:30 si ma infiorasem ca asta va fi si programul meu pe aici. Pauza de masa am primit de la 12 la 14, belsug de timp cat sa merg acasa la masa. M-am bucurat, pentru ca de mult n-am mai avut atata timp sa ma bucur de masa de pranz.

A venit si Alex la fabrica astazi s-o ia pe maman Christine sa schimbe perdelele si a intrat pana la genunchi intr-un canal. Apoi, nelamurit de treaba cu greierii, ma intreba de ce ii prind colegii mei din fabrica, le rup picioarele si ii baga in buzunar ? Sper ca nu pentru cina (am citit ca se mananca si asa ceva pe aici), incerc sa-mi inchipui ca se duc sa pescuiasca pe Congo.

SIM-ul meu n-a venit, dar Alex are. Si-a cumparat singur unul cu 1 dolar si l-a mai incarcat aleataor cu inca 5, pentru ca nimeni din magazin n-a stiut sa-i spuna vreun tarif in vigoare. Oricum, daca ramai fara baterie sau credit, pe strada gasesti rapid pe cineva care vinde acces la priza sau direct beep-uri, la 0,9 dolari bucata.

Pe seara, dupa multe intalniri exclusiv in limba franceza, am primit cheia de la office-ul meu si m-am incuiat in liniste. Biroul este imbracat literalmente in panza cu imprimeu de leopard si am tablouri, panze si masti de lemn vodoo extrem de captivante pe pereti. Internetul nu merge, dar pe cine mai intereseaza internetul ?

Shopping Day

Kinshasa, 19 noiembrie.

A patra zi fara internet si fara diarie. Inainte de a ajunge aici, am fost asigurata ca le voi avea pe amandoua.

Azi l-am cunoscut pe doctorul nostru, Monsieur Kitenge. Are vreo 55 de ani, dinti foarte albi si zambeste frumos cand iti povesteste despre malarie. Se ocupa de toti expatii din Africa si Middle East. Saptamana trecuta au pierdut un expat din cauza asta. E importanta preventia. Ce pastile luam, ca n-a auzit de ele pana acum? Eloquin. Trebuie sa vada ce contin, ca sa se asigure ca nu le luam degeaba. Am dat fuga acasa sa le aducem si am stat cu sufletul la gura pana ne-a confirmat ca sunt ce trebuie. Sa avem grija la HIV, ca e raspandit pe aici. Ne vede oameni seriosi, dar este treaba lui sa ne spuna. I-a parut rau ca nu ne-a putut face turul clinicii de care e tare mandru, pentru ca noi trebuia sa mergem la shopping. Am promis sa revenim in alta zi.

Ieri am lasat la supermarket 85 de dolari pe doua sacose cu portocale, lamai, paine, lapte, sare, piper, paste, orez, zahar si cafea. Dar la 7 diimineata masa era déjà aranjata in salon, cafeaua aburinda si omleta gata sa fie prajita. Am gasit la un libanez doua noptiere decente, de pal melaminat, 180 de dolari fiecare. Maman Christine, ghidul si contabilul nostru, le-a trecut pe lista sa le cumpere Bralima.

Fiecare strada care nu se numeste bulevard are gropile ei majore, glumim ca nu se face downhill pe aici. (Astia fac bani din orice.) Rade si Alex. Vrea sa se apuce de Lingala. Ma trage mai langa el pe bancheta din spate a masinii si imi saruta parul : « Ti-am pupat bacteriile de Africa », spune. Il vad fericit si ma bucur ca-i prieste Africa, cu toata aventura pe care o traim de aproape o saptamana. Altfel m-as fi simtit prost ca l-am adus aici dupa mine. Masinile si oamenii merg pe aceeasi strada, si diverse lovituri in tabla masinii te fac sa tresari la fiecare stop. Intr-o intersectie cu ceva sens giratoriu, un politist dirijeaza circulatia dintr-o cusca de fier montata in mijloc pe un soclu, doar intorcandu-se cu fata in alta directie. Asa stii ca s-a pus « rosu ». Dintr-un magazin alimentar ies in strada doua gaini, pe langa frizerul de pe trotuar care tunde de zor clientul urcat pe un turn de anvelope.

La fabrica au ajuns alte perdele bej decat am cumparat cu o zi inainte. « Stii culoarea green vomit ? » ma intreaba Alex turbat. « Aia e ! » In rest, toata lumea draguta, « Ca va ? » « Ca va ? « La fabrica e audit si alti cativa albi primesc azi atentie maxima. SIM-ul meu de Airtel abia a fost comandat. Acasa, o intreaga echipa a muncit toata ziua. Au reparat doar lampa din baie. In ritmul acesta, as putea sa traiesc doua vieti intr-una.

Hotarati, ne-am luat toate bagajele la vila la Monsieur Marcel. Ne-am propus sa ne relaxam, suntem in Africa. Alex i-a facut lista lui Maman Christine cu ce e de facut la casa, sa ajunga la Papa Jean-Pierre, seful de santier. Soferul Arra a primit un instructaj pentru protectia mea, cu reguli clare despre ce are voie si ce nu are voie sa faca. (Azi in targ n-a deschis usa masinii la timp si s-a facut rapid un rand infricosator de negri in spatele meu.) Am incheiat ziua cu un minunat pui la cuptor cu cartofi si spanac, gatite de bucatarul Sebastien care ne-a lasat bilet, astfel am aflat unde e mancarea si cum il cheama : « Mrs et Madame, la mange dans la foue. Merci. Sebastien ». Noi merci. Acum nu putem sa ne mai certam cine spala mai multe vase.

Covorul rosu

Kinshasa, 18 noiembrie

Aseara am iesit in oras, invitati la prima cina congoleza: carne de capra la gratar, cu ceapa, piri piri, banane prajite si manioc (un soi de mamaliga aromata din ceva cereale cu consistenta unui cascaval). Ne-au scos prietenii negri intr-un loc unde nu poti merge decat cu ei - adevarul este ca am ajuns intr-un targ primitiv unde stateau ingesuiti in strada, iar unii mai norocosi la mese si scaune de plastic pe trotuarul de pamant- e cel mai cel lux pe care il puteai gasi. Faptul ca suntem albi creeaza agitatie printre indivizi-patronul vine fugind si-i da pe negri la o parte cu mese cu tôt sa ne aseze noua o masa...politia ne face loc de parcare si ne deshide usile sa coboram din jeep, facand loc in jur unde se imbulzeau negrii sa ne vanda cate ceva. Unul mai insistent isi ia un pumn in fata de la unul din politai si cade lat langa masina, la 1 metru de mine. Ma fac mica dupa Alex.

Ca si cand nimic nu s-a intmplat, ne-am cinstit cu un rand de Primus, berea Heineken congoleza economic...1 dolar sticla, iar sticlele exact ca alea maronii de pe vremea lui ceasca. Si sunt la fel de vechi. Vreau sa-mi iau doar una, sa o impart cu Alex vazand cat e de mare, colegii imi fac semn ca nu se face. Accept propia-mi bere de 500 asteptand cina si incercand sa ignor vanzatorii ambulanti care se perinda ca niste furnici tot timpul in jurul nostru. Mi se spune sa ii ignor si sa ma tin bine de geanta. Un vanzator imi pune in fata 4 alune in speranta ca gust si voi cumpara de la el.

Lorelai, prietena mea frantuzoaica, ma sfatuieste cum sa ma port la lucru, ptr ca oricum toti barbatii congolezi din fabrica ma vor cere de nevasta. Doi asa-zisi bucatari transeaza carnea cu o maceta imensa si o arunca direct pe gratar. Cina vine in sfarsit, bucati de carne intr-o foaie ca de impachetat mobila, direct pe tava, fara furculite, fara servetele. In timp ce savuram cu toate simturile si cu toate mainile, unul din bucatari trage pe jos catre "bucatarie" o capra fara cap chiar pe langa masa noastra.

Soferul ne face semn ca e pregatit cand suntem noi gata, doar e la dispozitia noastra. Eu sunt "Madame", lui Alex ii raspunde cu "Qui,patron!" si un soi de pozitie de drepti ca din armata. Se bucura ca niste copii daca le spui buna ziua. Dupa ce am fost luati de la aeroport de o masina pe care o lasa bateria (si am trait spaima posibilei opriri a motorului in the middle of nowhere), am fost cazati temporar la un motel dubios numit guesthouse Tanganika, nimic altceva pe dinafara decat o inschisoare cu garduri inalte de beton si sarma ghimpata. Inauntru, un pat cu baldachin pentru tantari si o noptiera. Dar bere moca si apa si cola cat cuprinde, de la Bralima.

A doua zi am luat in primire casuta (3 camere, terasa, gradina). Nu mai fusese locuita de vreo 2 ani si abia fiusese zugravita si vopsita. Putea ingrozitor a ulei proaspat. Nu avem inca aer conditionat, curent in toate camerele, mobila, perdele, ce sa mai zic de TV si internet. Dar avem in schimb bucatareasa, gradinar si alti cativa negri mititei cate abia asteapta sa le dam ceva de lucru si maine. Nu mi-era clar care le era Job Description-ul, am priceput doar ca fiecare era acolo pentru mine. Nu-mi doresc decat sa-mi aranjeze odata casa si sa ma lase in intimitatea mea. Peste drum este casa directorului de fabrica, Robert si sotia sa Christine sunt francezi si stau acolo de 1 an. La ei in ograda sunt la fel de multi negri. Ma intreb cu spaima daca oare asa va fi 6 luni...?!

De azi ne-am mutat, temporar, la casa lui Monsieur Marcel. Biiig haus, imi spune soferul incercandu-si engleza. Mais qui est Marcel? Fostul director comercial, plecat si el intr-un assignment. O vila ca-n filmele americane, cu 7 camere, piscina, terase, te-le-vi-zor! Ma gandesc ca asta e diferenta de 3-4 copii si ...niste puncte la Job Grade. Peste drum, cateva familii de negri dorm pe cartoane in strada. Am mai primit de la sefa o zi libera sa-mi termin de amenajat casa, cu scuzele de rigoare ptr surpriza neplacuta. Mi-am luat prima lectie congoleza: sa nu-i mai cred niciodata daca imi spun: "Don't worry, everything is arranged! ".

Si in timp ce ne pregatim sa plecam de la prima cina congoleza, vad pe masa cele 4 alune. Vanzatorul de alune inca se uita la mine cu cosul lui mare pe cap, sperand ca o sa cumpar. Trecuse mai bine de o ora de cand ma astepta.