Portia de fericire

Odata cu apropierea de Kinshasa, umbra ghinionului, a zadarniciei si a nelinistii sufletesti a inceput sa ne cuprinda. Ne-am adus aminte de Kinshasa doar de doua ori in minunata noastra vacanta de zece zile in Africa de Sud. Prima oara, cand am fost la mall la cinema in Johannesbourg, rontaind la un film nou floricele cu gust de unt si band Cola din pahar de un litru. Atunci ne-am gandit sa cerem azil politic in Africa de Sud, asa eram de fericiti. A doua oara, cand ne plimbam de mana pe strazile din Cape Town, si a venit de undeva un miros cunoscut, de Kinshasa. Am dat coltul si am zambit unul la celalalt: masina de gunoieri descarca un tomberon.

Imi deschid sertarul sa-mi randuiesc amintirile: frumoase toate, sa le visez cu ochii deschisi in cele inca trei saptamani ramase din aventura mea in DRC.  E incredibil ce lucruri simple te pot face fericit. Si ce repede poti reveni la nefericire. Aproape ca plang. Ne-am setat asteptarile inapoi pentru DRC, calculand probabilitati si gandindu-ne la tot ce am putea descoperi mai rau inapoi acasa: gardul cazut, televizorul si internetul taiate, furnici si alte oratanii in baie si bucatarie. Nimeni nu ne asteapta la aeroport. Telefoanele nu functioneaza. Ne vor rataci bagajele. Vom avea intarziere si nu vom putea ateriza pe aeroportul din Kinshasa, care are o singura pista. Comandantul de zbor tocmai a anuntat-o: 25 de minute. 

Sunt norocoasa sa pot calatori in spatiu si timp.  Te uimeste ca doua tari, asezate aproape una de alta pe acelasi continent, ar putea fi in doua timpuri si dimensiuni diferite.

Imi voi aminti despre Africa de Sud restaurante in care nu te poti opri din mancat, privelisti de care nu te saturi nicicum, pinguinii si strutii pe care ii intalnesti pe strada. Pantera care inca vine la mangaiat la gard in teritoriul ei, fiindca s-a nascut intre oameni si inca nu se poate obisnui cu gustul libertatii. Doi elefanti care parca se imbratiseaza in pustiu. Magazine pline de cele mai spectaculoase diamante. Toamna. Noi doi si timpul care nu se dilata. 

Intorsi acasa, asteptam in ingramadeala in soare, in fata avionului, sa ne ia cineva cu autobuzul. Vin pe rand microbuze ciudate in care incap vreo 10 passageri, din multii care intrasera intr-un Boeing 757. De fapt, avem de mers  cam 30 de metri pana la cladirea aeroportului, de ce sa mergem pe jos si sa castigam timp, daca putem sa stam la coada si sa pierdem timpul? 

Pe banda de bagaje, mai vin si oameni din cand in cand. E greu cand esti curios ce se intampla dincolo de perdeaua din fasii groase de cauciuc. Mai ales daca nu ti-ai recuperat inca bagajul si e o suspecta harmalaie. Cand au venit ambele geamantane, parca am primit o noua portie de fericire totala. In drum spre casa am facut poze la munti de gunoaie si unui tip bine, in costum, care tragea in lesa o capra.

Ultimii rataciti in aeroportul din Congo

Cand la birou treaba s-a triplat dintr-o data si statul peste program a devenit absolut necesar (doar eu si inca vreo cativa ne mai stresam de dadline-uri) am stiut ca minunatia avea sa se produca. Asa e inainte de fiecare vacanta corporatista, dintr-o data se umple agenda, iar tu tragi sa termini treaba de dinainte si din timpul vacantei, convins ca esti vinovat ca pleci si ca lasi de izbeliste compania.

Tributul fiind platit cu varf si indesat, iar viza lipita bine pe pasaportul lui Alex, ar fi trebuit sa avem garantia ca plecam in vacanta. Nu. A durat fix 24 de ore ca agentia sa ne reemita biletele de avion ramase in asteptare, operatiune care acasa la Bucuresti ar fi durat maxim o ora. Daca nu prindeam avionul de vineri, mai stateam pana miercurea ailalta, cand mie imi expira viza si chiar ne luam la revedere de la vacanta.  Cu trei telefoane, doua e-mailuri cu rugaminti de urgentare si iar multi nervi, in timp ce in jur toti sunt relaxati si numai eu sunt nebuna care ma stresez. Cu cateva minute inainte ca toata lumea sa incuie birourile,  iar noaptea dinaintea plecarii sa se lase peste noi, am reusit sa printez documentele necesare. 

Pentru avionul de ora 13:45, am fost sfatuiti (de acelasi agent protocol care ne-a incurcat cu viza) sa plecam din Boukin pe la 9. Impotriva vointei lui Alex, la 9 jumate am si plecat. Ca drumul de 45 de minute de la Boukin la aeroport ar putea dura pana la 3 ore, si avem nevoie de o ora si jumatate sa facem formalitatile, ca checkinul se inchide la 12:30, iar dupa o luna de asteptat viza lui Alex ar fi fost de rasul lumii sa pierdem avionul. Evident, cum la ora 10 si-un sfert treceam prin fata pe la aeroport, am hotarat sa vizitam un sat de pescari aflat mai incolo cu douazeci de kilometri, ca sa nu ne plictisim in sala de asteptare cat sufrageria.

Taxa de iesire din DRCongo este 100 de dolari, dar ai da oricat numai sa scapi. Cu chitanta in buzunar, pasapoartele si printurile de bilete, ne-am prezentat la ghereta South African Airlines. Dupa ce am primit confirmarea ca totul ok pt mine, a durat ceva mai mult la verificarea lui Alex. De partea celalata a tejghelei, pe fetele celor celor doi  agenti se citea nedumerirea. Minutele se scurg, se face o mare coada in spate le nostru. Intr-un final, aflam cu disperare ca billetul cu plecare in 3 aprilie, saptamana trecuta adica, fusese modificat doar pentru mine de agentie, nu si pentru Alex. Nu putem pleca pana ce agentia nu confirma si face modificarea in sistem. 

Telefoane la secretariat la Bralima, de unde s-a facut comanda, strigare la agentie unde numai agentul cu pricina putea face corectia in sistem. Agentul, in pauza. Dupa patruzeci de minute de asteptare, in care am facut haz de necaz si am devenit vedetele aeroportului, prietenii tuturor angajatilor si cozii din spatele nostru care milita pentru noi,  am primit confirmarea ca "ar trebui sa fie bine".

Ultimul  individ neimbarcat, ramas in fata noastra la tejghea, era un agent de protocol care a inregistrat migalos si vesel un teanc intreg de pasapoarte. Cand ajungem si noi in fata, surpriza: a cazut conexiunea internet. Am mai stat minute bune, de partea noastra a tejghelei evaluate la o vesnicie, cand ni s-a spus ca in sfarsit merge. S-a corectat greaseala la Alex, dar..."Dar mai ce?" am facut amandoi ochii mari. Dar s-a corectat gresit si billetul meu care inainte era bun, iar acum nu mai e.

Sunam iar la agentie. Era asa de tarziu, avionul de Johannesbourg era gata de zbor, ca nu ne-au mai triparit bilete, ci ni le-au scris de mana. La controlul de frontiera s-au uitat ciudat la boarding pass-uri de parca ni le-am fi confectionat singuri. Un autobuz ne astepta numai pe noi, ultimi rataciti in Congo, care ne-am imbratisat fericiti ca plecam in vacanta. Speram ca ne-au imbracat si bagajele.

Drumul spre Finala trece prin Kinshasa

O singura suparare aveam cu vacanta in Africa de Sud. Ca pierdeam evenimentul anului in DRC. Hotel Congo Fleuve din Kinshasa gazduieste, sub emblema Heineken, din 4 si pana in 7 aprilie, Cupa UEFA Champions League. Avem patru zile sa traim cu trofeul.

Bannere uriase, mii de afise, flyere si alte semnale ca vine cupa, si Heineken o aduce, au infrumusetat deodata orasul. Lumea bea bere buna ca sa isi garanteze accesul la marele trofeu, « cupa cu urechi mari », multravnita, v-as mai spune cateva cuvinte frumoase, insa evenimentul are indeajuns de mare greutate ca sa nu mai aiba nevoie de explicatii.

Cu viza, o madam de la Protocol mi-a spus sa ma calmez. Ii stresam prea tare ca ii intrebam, o data pe zi, care e statusul vizei noastre. Asa ca m-am calmat. Evident, nimeni dintre cei responsabili nu s-a mai stresat, deci nu plecam in vacanta. Am anulat hoteluri, masini inchiriate, avion. Gramada de bani, aruncati pe geam de inca un individ care nu si-a facut treaba.

Cum pentru a supravietui in Congo fara sa ucizi pe cineva, ai nevoie de o doza exagerata de positivism, am hotarat sa luam iar partea pozitiva a acestei experiente: daca o fi sa plecam in vacanta, vine viza la noi, cand o veni, daca o veni, si o sa plecam, daca o sa mai plecam. Daca nu, inseamna ca asa a vrut zeita plecarilor departe de casa, ca sa ne pazeasca de ceva rau ce cu siguranta avea sa se intample.

Si cel mai important, prindem trofeul la Kinshasa, o sa facem poza cu el, si o sa ne mandrim la panoul de onoare pe Facebook de numa-numa. Daca va merge reteaua ca sa facem upload-ul.