Si fluturii mor

Am fost invitata inauntru. M-am strecurat, intre peretele casei si gard, pe langa aragazul care deasupra gaduieste un resou, intr-un metru jumatate pe un metru jumatate care este bucataria. Gresia e din pamant si iarba. Cateva trepte te separa de prima camera, usa e aproape blocata de masa cu masina de cusut. O masina veche, cum imi amintesc ca avea vecina noastra croitoreasa, dumnezeu sa o ierte, ca mi-a facut fericita copilaria cu resturile de materiale din care faceam rochii la papusi. Lipit de scaunul de lucru, patul. O oglinda mare, asezata pe doua dulapioare, pastreaza ravasite resturi de ruj si creioane dermatograf. In ultima incapere, la fel de mica si fara ferestre, o cada scorojita si un dressing: toate hainele ei, mai putine decat am adus eu pentru 6 luni la Kinshasa, pe umersase agatate de o bara de perdea de dus, fixata cu bolturi in perete.

Aici locuieste croitoreasa noastra maman Liza. Imi povesteste ca la Lumbumbashi pestele afumat era mai ieftin, luai un peste cat tot pieptul nostru cu doar cativa dolari. Atunci mi-am dat seama ca e mai firava decat mine si am inceput deja sa fac gramajoare, in capul meu, hainele pe care o sa i le las la plecarea in Romania.

Toate lucrurile cumparate pentru casa vor merge la Arra. Cu cinci mii de dolari, mosteniti cu mare noroc, si-a cumparat un teren si si-a construit primele ziduri. De sfantul Valentin le-am cumparat , lui si sotiei, tricouri rosii. Asta si-au dorit. Jean si Valentin au fost luati prin surpindere cu cate 10 dolari, pentru care Jean s-a balbait iar cu ochii in lacrimi si a lucrat ore suplimentare vreo saptamana.

Maman Liza mi-a cerut, in franci congolezi, cam 7 RON sa-mi scurteze doua perechi de pantaloni. Si ea are malarie, asa cum au aproape toti cei pe care i-am cunoscut, pentru ca medicamentele anti-malarie sunt rezervate doar celor bogati si alesi. Aici, si noi facem parte dintre acestia.

Am impartit paracetamol la toata familia, ca pe bomboane, ca pe toti ii ia pe rand cu cate un tur de frisoane, greturi si febra. La birou, dispar pe rand colegi in concedii medicale. Intrebi unde e colegul cutare si aflii ca e acasa. Malaria. Aproape in fiecare saptamana, in companie se trimite pe mail cate un anunt de deces - colegi sau familii, de la nou nascuti la bunici, ne parasesc invinsi in lupta cu boala.

De cateva zile, ne luptam cu fluturi. Au aparut de niciunde, de parca cineva le-ar fi dat strigarea. Se bulucesc in casa pe noapte si ii alergam cu paharul sa-i aruncam inapoi la viata. Au ingalbenit aleile din gradina cu aripile lor ziua caci, pesemne, si fluturii au zilele lor. Si mor in zbor, ii vezi cum se sting, mor asezati pe flori si frunze, n-am vazut niciodata atatia fluturi murind  laolalta, ca si cand in acest sacrificiu ar vrea sa spuna ceva.

Oare fluturii, cand se indragostesc, simt oameni in stomac?

Mangengenge?!…

Batranii spun ca nu e bine sa te duci acolo. Evident ca ne-am dus, ca daca ceva este interzis, atunci este clar pentru noi.  R.a hotarat sa vina si el.  Alex a fost in recunoastere intr-una din zile, ca sa ne luam echipamentul corect si sa putem poposi dupa excursie la un restaurant congolez de 3 stele, singurul din zona, langa fluviu. R. m_a descaltat de sandalele speciale de drumetii, amintindu-mi ca nu e bine cu picioarele goale prin iarba de Congo. Nu poti stii niciodata ce oua de insecte iti intra pe sub unghii.

Am lasat masina pe coasta si am coborat, vreme de jumatate de ora, pe un drum intortocheat si surpat, din nisip alb, apoi din nisip rosu. Urma sa mergem in satul din vale, sa luam ghid si apoi sa mergem mai departe la pesteri. Grotele se vad in zare, intr-un peisaj incandescent. Se aude ca pe inserate, muntele va schimba culoarea cerului.

Nu a fost usor sa trecem raul ca sa ajungem la satul din vale. Ne-am descaltat si, cu apa pana la genunchi, l-am doborat. Arra s-a dus in sat sa gaseasca ghidul si dupa ce l-am asteptat vreo douazeci de minute, ne-am luat inima in dinti sa mergem dupa el. Un fum gros incepuse sa vina dinspre sat, si nu ne-am putut opri din ganduri nastrusnice, gen : acum l-au pus pe protap pe Arra. Satul (eu si R. ne-am oprit doar la marginea lui, ca sa fie clar) arata ca o asezare din jocurile de strategie gen Rome, cu cociaobe din papura in jurul carora oameni, copii si vite vietuiesc laolalta. O negresa cu poale lungi isi freca de zor cu pamant o oala ca de ciorba. Copiii satului se hlizeau la noi, dar nu foarte de aproape, probabil ca si lor le era la fel de teama de exotica intanire. Intr-un final , vine Arra ingrijorat, adus de Alex vesel nevoie mare.

Seful vamii nu era azi in sat, si fara binecuvantarea sefului vamii nu se poate merge la pesteri. Ca acolo e ceva mistic, nu oricum. Pe langa faptul ca muntele schimba culorile cerului, este posibil sa nu te mai intorci. Ca tot mergi si mergi, si drumul de doua ore se face de cinci, si cu cat te apropii mai mult cu atata te departezi de fapt.  Fluviul trece prin fata muntelui si atunci vaslasii din barci isi arunca in apa din mancarea din traista, « pentru suflete ». Disparitii misterioase si alte nenorociri s-au lipit de cei care au nesocotit pe seful vamii, poveste dupa poveste ca a trebuit sa-l oprim pe Arra si sa-l linistim ca fara binecuvantare nu mergem mai departe.

Banuiam bine ca ne si costa binecuvantarea asta; n-am aflat cat, ca nu era seful cu informatia, dar am aflat pentru ce : pentru ceremonie trebuie cumparat ulei de palmier, zahar, nu mai stiu ce alte ingrediente si o gaina. Ne vedeti dansand in fuste de papura in jurul focului, cu gaina sacrificata, pentru o vizita in pestera?

Ne-am relaxat la restaurantul congolez de trei stele, pe care nu il recomand. Am indraznit sa incercam cateva delicatese congoleze, printre care si cap de capra. Relaxarea mea a tinut pana ce am scormonit cu furculita in farfurie si un maxilar mi-a zambit din zeama negricioasa.

Actele la control, va rog!

Pentru albi, permisul de conducere congolez nu are valabilitate toate cele 24 de ore din 24. In timpul saptamanii este recomandabil sa nu te urci la volan pana in ora 17, iar sambata sa umbli cu grija, caci politia iese la produs. Duminica orasul este minunat de pustiu, fara cersetorii care se tarasc pe geamurile jeep-ului aratandu-ti diverse produse de uz auto, ceasuri Rolex sau nenorociri fizice pe care soarta le-a lasat pe capul lor, doar-doar ti s-o face mila. Duminica lipsesc pana si politaii care dirijeaza circulatia pironiti in mijlocul intersectiei, in timp ce pietonii si masinile trec prin jurul lor fara sa bage de seama la semnele disperate pe care ei le fac; probabil ca tocmai din acest motiv, dimineata in intersectia de la Boukin, un politai dirijeaza circulatia stand jos pe gardul care desparte trotuarul de rondul cu iarba din fata de la reprezentanta auto, care a urcat un banner spre exaltarea noastra : Dacia Duster de vanzare.

In timp ce stai la stop, politia vine rapid sa te salute si sa se uite nitel prin masina...e bine sa ii raspuzi la salut politicos, inmanand natural pe geam 500 de franci. Asa, ca si azi e dimineata cu soare. Nu o data am fost nepoliticoasa, si atunci mi s-a facut semnul acela cu degetele, ca si cand pui sare in sus, frecandu-ti degetul aratator de cel mare : Ce, nu te-ai prins ? Si aproape ca ma simteam prost pentru impolitete.

Primele vorbe pe care le-am invatat in franceza au fost catre sofer, sa il intreb daca a incuiat usile masinii dupa plecare ; daca nu auzi tacanitul cu pricina inseamna ca nu este in regula sa pleci, caci niciodata nu stii cine si-ar putea dori sa se strecoare langa tine in masina, in mers sau cand astepti la vreun stop. Nu trebuie sa stai cu geamurile deschise, adica deschise indeajuns cat sa poate baga « the shaggys » mana pe geam, pentru ca sunt specializati in palmat din interiorul masinii chiar si in miscare. Si, pe cat posibil, nu rula pe banda intai, ca acolo sansele de a fi racolat sunt maxime.

Sambata in amiaza mare, pe bulevardul principal plin de viata 30 Juin, am avut impertinenta sa dorim sa facem la dreapta si ne-am incadrat pe banda intai, cu semnalizare din timp si tot ce trebuie, iar fiind stopul pe rosu sa ne mai si oprim. Trei politai ne-au impresurat din trei directii, unul s-a pironit in fata masinii, iar ceilalti doi au batut in geam (sau in usa ?), ca si cand ar fi fost chemati in vizita si asteptau sa deschidem. Regula «nu le da actele in mana daca nu vrei sa ramai fara absolut toti banii din portofel » ne-a facut rapid pop up, asa ca am lasat putin, doar putin, geamul masinii in jos cat sa putem avea o conversatie.

Alex, in calitate de sofer, a intrebat daca este totul in regula. Ni s-a cerut sa deschidem si sa coboram din masina. Nu, prietene, nu intelegi. Inainte am vrea inainte sa stim daca am comis vreo contaventie. Conversatia inutila a durat cateva minute bune, pana cand Alex i-a anuntat hotarat ca daca nu au nimic sa ne transmita, atunci noi am dori sa plecam.

In acel moment politaiul care statea in fata masinii a pocnit un pumn in capota, semna ca « p’aicea nu se trece » iar ceilalti doi indivizi au inceput sa forteze pe rand usile masinii. Dupa ce s-au convins ca nu pot sa le deshida, unul dintre politisti a bagat mana la mine pe geam, prin crapatura deschisa ca sa vorbim, ca sa deblocheze singur din interior usa masinii. Nu cred ca mi-am infipt unghiile mai adanc si am bruscat mai tare alta bucata de carne pana acum, iar la strigatul meu coechipierul Alex a dat putin inapoi si apoi inainte, cu oglinda din dreapta peste cei doi politati care incercau sa-mi intre pe geam, nitel cu botul masinii peste primul, si in mare tromba si claxoanele tutror celor din jur, am demarat pe rosu si am facut la dreapta.

Povestind colegilor congolezi patania, am inteles ca este foarte obisnuit ceea ce mi s-a intamplat.  Povestind prietenilor pe acasa, reactia a fost: Si de ce nu i-ai reclamat? Unde naiba sa ii reclam? La Politie?!

Roata se invarte

Discutie intre mine si Alex. Alex: Cum se zice darkness in franceza? Eu: Sans lumiere.

Avem aceasta discutie in intuneric total, vineri seara la ora 21, cand din cele 10 vile ale parcului rezidential Boukin doar vila 6, evident a noastra, a ramas fara electricitate. Nasol. S-au implinit 2 luni si 10 zile de cand ne-am lasat de fumat, deci bricheta nu avem. Aragazul este electric, deci aprizator de aragaz nu avem. Noroc ca telefonul lui Alex are o lanterna cat Congo, buna treaba asta cu lanterna la telefon. Am bajbait prin casa dupa cele trei lumanari de décor cumparate cu greu in Kinshasa, pentru care nici acum nu am gasit farfuriute. Le-am impartit in mod egal in cele 3 camere si le-am aprins cu setul de chibrituri cumparat astazi de Alex pentru fondue cheese. Iata cum se aseaza lucrurile cand esti om bun.

Azi i-am dat liber lui Valentin bucatarul pentru ca ne era dor de alt soi de mancare. La pranz a gatit Alex thailandezi si a iesit de cate o portie generoasa si pentru Arra si Jean. I-am instalat sub umbrela Turbo King la masa Primus de pe terasa si i-am servit eu. Jean era asa de emotionat ca mi-a si spus, balbaindu-se, ca azi e sarbatoare. Patronul a gatit si patroana ii serveste.

A venit randul unor alti colegi expati sa aiba probleme cu gardul. Pur si simplu s-a surpat zidul catre strada, gaura cat sa intri cu masina, incat au trebuit sa instaleze inca un post de paza la gaura. Era un tip de la securitate care pazea spartura de pe un scaun de plastic. Dupa vreo doua saptamani de griji si chinuri, s-au mutat cu totii in vila de protocol a lui Monsieur Marcel - mama, tata, copii, bucatar si cleaner, astfel incat au concediat tot personalul care statea acolo degeaba, inclusiv pe Sebastien. V-am spus eu ca roata se invarte.

Beneficiile pentru angajatii companiei curg precum berea in pahare. Dupa ce am mancat bataie la fotbal, ne-am racorit cu o degustare de Heineken in curtea fabricii. In plus, fiecare angajat a putut achizitiona, la pret special, cate un keg de Heineken de 5 litri. Nu ne-am gandit insa sa le dam si instructiuni de folosire, asa incat am avut reclamatii ca se deschid cam greu cu cutitul precum conserva, si in plus mai iese si berea fantana arteziana.

Despre finala de catch (sau restling) nu pot sa va povestesc. Nici orgnizatorii nu au aflat inca ce s-a intamplat de s-a terminat brusc finala, inainte sa inceapa. Vreo jumatate de ora chiar am crezut ca arbitrul si-a luat pe bune un picior in gura si nu l-au carat degeaba, in chiotele multimii, afara din ring. Noul arbitru sosit nu prea s-a inteles cu localnicii suporteri, ca erau multi si nervosi, iar Lingala este ca si chineza, nu stii daca se cearta ori doar isi vorbesc. Apoi a inceput ploaia si toata multimea si-a urcat scaunele si mesele in cap, inclusiv prezentatorii, carora un individ le tinea deasupra o masa cu picioarele-n sus.

As vrea sa va mai spun ca am avut nevoie sa merg la toaleta si am pelcat cu fetele si doi tipi mari de la securitate pana in spatele tribunei. In spatele tribunei, nimic. Doar un gard inalt de beton care ne despartea de multimea inflacarata, iar pe gard insiruiti sa vada meciul, cu spatele la noi, mai multi indivizi cu bune abilitati de catarare. In schimb, i-am batut pe Hans, Maid si Servant la Carcasonne, cunoscatorii stiu, si am postat pe Facebook pentru posteritate, asa cum se cuvine.