Punct si de la capat

Pentru prima oara in sase luni, am dormit adanc pana la pranz. Nu mai am ganduri, nici to do list. Ma simt ca dupa o nunta, cea pe care nu am avut-o acasa, si nu-mi vine sa cred de ce petrecere de adio am avut parte, nici nu as fi visat. O suta de oameni au venit sa isi ia ramas bun, si am plecat plina de cadouri, care s-au deschis ca la petecerile satesti in fata tuturor. Si oamenii au povestit la microfon despre mine si ne-am aplaudat si am dansat congolez.

I-am lasat croitoresei Liza o geanta de haine si una de pantofi. Am primit in schimb o tava de cupru in forma de peste, de vreo trei kile, pentru care am spus ca merita sa platesc si excedent la bagaje. Ma intreaba unde va fi urmatorul assignment si, daca va fi in Vietnam, imi da telefonul si adresa sa o vizitez, ca ea s-a saturat de Congo si pleaca inapoi acasa. Pana atunci,  sa o mai sun din cand in cand.

Cu  Jean am facut poze in gradina, iar in poze capul lui e tot plecat si umil, oricat i-am cerut sa stea drept. L-am strans in brate tare si am fugit la masina sa plecam odata, ca imi venea sa plang. Stiu ca las in urma locuri si oameni pe care nu ii voi mai vedea niciodata. Am ales sa merg mai departe. Se va mai povesti o vreme despre Madam Raluca la Kinshasa, asa cum se povestea si de Monsieur Marcel. Ramane ceva din noi acolo cu ei, mai ales cu cei ca Jean, care nu au nimic altceva. 

La iesirea pe poarta 6 de la Personal, lumea a auzit ca plec spre aeroport si vine sa imi spuna La revedere! O stagiara din HR, tinara si timida, imi inmaneaza un plic. Il deschid in timp ce iesim pe poarta, intre peretii scrijeliti ai Companiei. O felicitare cu mesaje de la colegi, in franceza, engleza si unul in romana: " Raluca draga, acest lucru nu este o revedere si ramas bun. Tu si continuitate bun multumesc. L" Probabil ca la fel sunau si mailurile mele acum sase luni, cand abia venisem in Congo si descoperisem Google translate. 

Imi mai amintesc ca Alex m-a luat de mana cand am aterizat la Otopeni, si n-am avut nevoie de alte cuvinte.

Fin

Aproape gata

Am facut lista de cumparaturi pentru acasa. Salam de Sibiu. Parizer, kaiser, slanina afumata, carnati care nu trebuie prajiti. Rosii, ceapa, usturoi. Suc concentrat natural de visine. Branza de la tarani, proaspata putin sarata. Restul sunt neimportante. 

Mi-a trebuit aproape o ora sa mananc o treime de greier din farfuria lui Alex, la Quick Poullet,  unde am venit sa verific pregatirile de petrecere. Bineinteles ca ii fac poze, sa imortalizez momentul, si ma bucur ca putem face poze. In instructajul de securitate spune clar ca poti s-o incurci de la fotografiat.  As vrea sa fi fost un mare fotograf si sa fi surprins mai bine aventura noastra in Africa.

Imi fac pregatirea mentala ca inaintea unei mari incercari.  Ceva din mine imi spune ca e prea de tot, sa n-o fac. Il vad pe Alex, cu palaria lui de cowboy, veritabil explorator al continentului African, imbarbatandu-ma ca pot si ca va fi bine, ca in primele mele saptamani in DRC. Nu stiu ce as fi facut fara el. Cum pot sa-i multumesc? Trebuie sa pregatesc un speech pentru diseara, in franceza, si mie nu-mi plac speech-urile. Mi-e sa nu ma emotionez si sa uit...

Pregatesc greierul sa arate mai putin respingator. Ii dau jos picioarele, apoi aripile, trag apa langa si o felie de lamaie. Imi iau avant si ma opresc de mai multe ori in drum spre farfurie. Mi se pare scarbos sa il iau in mana.

Colegii imi spun ca toate lucrurile bune au un sfarsit. Nu pot sa raspund. Am invatat sa accept si am invatat sa iert. Restul sunt imagini care mi se perinda prin fata ochilor, si care se vor sterge in timp, acoperite de altele mai stralucitoare si noi.

Are gust de arahide si o textura noua, probabil ca asa e daca ai lua o gura de pamant. Michel mi-a spus ca greierii sunt crunchy si buni cu Primus. DRC e aproape gata. Mestec pana la capat si rad.

O vineri mare

4:02. M-am trezit din vis, in ropotul ploii torentiale si, desi m-am spalat cu multa apa cand am ajuns acasa, nu s-au curatat inca toate amintirile.

Am visat ca rochia mea era gata, si se purta cu plover pe dedesubt, si cu bocanci de protectie ca in fabrica. Nu-mi placea. Cerusem altceva uitandu-ma pe afisele mari cat o harta Romaniei, unde o negresa cu forme proeminente era pozata cu fata si cu tot posteriorul. Cum n-am avut ce sa aleg dintre volane, i-am desenat si i-am cerut croitoresei ceva simplu, lung, care aflu ca nu se mai poarta. Acum moda este pana la genunchi.

15:43.Coboram din jeep in chiotele multimii, care s-a strans sa vada ce le aducem. Ma tin bine de usa, sa nu calc stramb la primul contact cu pamantul. Serge imi da mana sa ma ajute. N-am stiut ca vom iesi in vizita de piata azi si port tocuri. Macar am niste pantaloni. Cu tricoul de Primus cu doua numere mai mare pe mine, sunt oricum ca intr-o rochie.

Maman Irene a lucrat inainte la banca. Acum e patroana de bar. Din '99 lucreaza exclusiv cu Bralima si e foarte multumita. Locatia, Chez Maman Irene, asezata bine la o intersectie cu deschidere pe doua strazi, chiar in statia de taxiuri catre centru. La cele 10 mese pline se bea Primus. Impartim noul Primus Radler, vorbim cu clientii, i s-a dus deja vestea de sampanie congoleza. Ne bucuram. Ne facem loc pe o masa langa clienti sa dam cu bidineaua lipici pe primul afis. Toata terasa ne sfatuieste unde sa-l lipim. Imi dau sapca unei gagici care bea de zor Radler, iar un tip imi cere si tricoul de pe mine. Un vant puternic anunta o ploaie neasteptata, si pana sa ma dezmeticesc suntem inapoi in jeep catre urmatoarea locatie.

A inceput sa ploua. Coboram, si eu ma uit pe jos cu grija sa nu ma accidentez. Un miros ucigator de fecale imi taie respiratia. Curg toate langa mine si trebuie sa fac pasul mare, uitandu-ma in sus, ca sa sar canalul care ne desparte de bar. Multimea inauntru se despica sa ne faca loc si intram intr-o ghereta cu pereti scorojiti si fire de electricitate care curg and din tavan. Toata lumea sta in picioare si, in timp ce ploaia se inteteste, carnea se strange in jurul nostru ca o menghina. Miroase a bere si a transpiratie. Inchid ochii, sa imi inchipui ca sunt in alt loc, dar atingerea lor ma trezeste la realitate. O fetita se tine de piciorul meu, si ii aranjez intre carlionti cozorocul Primus de hartie. Langa mine, pe singurul scaun din bar, un baietel la vreo 7-8 ani ii da unui bebelus sa suga Fanta direct din sticla. Jumatate din bautura curge pe bietul copil. Ploaia incepe sa ne atinga, adusa inauntru de vant, si cade electricitatea. Il aud pe colegul meu, sef de echipa: "Shit! "Un tip aprinde telefonul si lumineaza cu el. O bufnitura puternica ne zguduie cu baraca cu tot, nu stim ce se intampla, iar eu am crezut pentru o clipa ca aici o sa ne fie sfarsitul. Cazuse o bucata de acoperis, iar in strada un stalp de electricitate era prabusit la un metru de masina noastra. Dupa inca zece minute, s-a oprit rapaiala si am iesit. Apa curgea pe jos in torente, iar din canal scosese in drum toate putrefactiile Kinshasei.
 
Mai avem inca sapte locatii de vizitat. In drum spre a patra, ma gandesc serios daca stomacul meu o sa mai reziste si ma intreb de ce n-am ramas eu cu vizita de piata din sectorul Vip. Langa mine, ceilalti cinci colegi de echipa par mai stapani pe situatie. Vad oameni muncind cu galeti sa isi scoata apa din case. Vad copii mergand in ploaie ca si cand nu ar ploua, alergand prin balti dupa noi si trimitandu-ne bezele. Vad oameni clabucindu-se in strada bucurosi ca se spala, sub un mare dus venit de la Dumnezeu. Si ei ne vad pe noi, in jeepul nostru stralucitor, cu pielea noastra alba, cu tricourile noastre Primus, si dintr-o data ma simt ca la zoo. Privita si analizata in cele mai mici detalii, desi pare evident, nu mai stiu de care parte a gardului sunt.

Rolex si sampanie congoleza

Cand a intrat pe usa, avea fata aceea de copil care a facut o nazbatie mare. "Qua?" il intreb. (La naiba, am inceput sa gandesc in franceza.)Alex: "Mi-am cumparat un Rolex." Imi intinde bratul sa imi arate, bratara ceasului curgea in valuri mai tare decat o bratara fantezie. Rolex (Oyster Perpetual) Submariner.

Au trecut rapid si linistit inca doua saptamani de Congo. La un moment dat, chiar am avut o senzatie neplacuta de tristete, si corelata cu cateva zile de ploaie, ultimele din sezonul ploios, am crezut ca e de la plecare. Incepe sa imi para rau ca plec din Congo? Gandul ma infioara putin, insa de cateva zile persista si un val de tristete nesuferita ma cuprinde tot mai hotarata. Ce sa fac?

Trebuie sa dau masuri.La petrecerea mea de adio am fost anuntata ca voi purta o rochie congoleza. Maine va fi trimisa croitoreasa. Material la alegere: cu Primus, Mutzig sau Vital'O. Evident, Primus! Imi tugui buzele exact ca ei, ca sa pun accentele corect. Prima bere pe care am gustat-o in Africa, si de care m-am indragostit imediat. Colegii se ocupa de organizare. Voi avea, chiar de ziua mea, parte de o petrecere, de toti prietenii mei noi, si de sampanie congoleza (pe numele corect Primus Radler), chiar in ziua lansarii ei oficiale in Congo. Ma simt din nou o mare norocoasa, ca in primele mele zile de intalnire cu Africa, atunci cand pielea mea nu stia sa fie altfel decat alba. Mult prea alba.

Sa imi amintiti, cand ma voi fi intors acasa la normalitate, sa nu uit sa ma bucur de ea ca de un mare favor.

Inca o saptamana. Acum timpul trece mai repede decat as fi vrut. Doar Rolexul lui Alex ramane in urma cu o ora jumatate in douazeci si patru de ore, iar daca te uiti atent, secundarul nu i se misca mereu in acelasi ritm. I l-a bagat pe geam un tip in timp ce demara din fata de la Hason & Freres, si i l-a lasat la 5 dolari, ca avea mare nevoie sa manance.