Livrare in Olanda, la Amsterdam

Din cald si glod, am ajuns in inima unui oras rece care ma inghite. Si ma pregatesc sufleteste sa iubesc ploaia, de parca iubirea se poate livra la comanda, cand vrei si unde vrei, si te poti transforma peste noapte in altcineva, doldora de contrarii sentimente. 

Urmatoarea mea aventura incepe (next expat adventure, nexpatadventures.blogspot.ro) Am inceput-o cu blog nou, tapitat in nuante de orange si ciclamen, in contrast cu peretii scrijeliti ai Bralimei, in acord cu optimismul dinauntrul meu. Strazile Kinshasei au ramas intr-un vis, imbracate ca de iarna in ceata densa a amintirilor, un puzzle din care dispar piese pe zi ce trece. La pol opus, orasul de azi se ridica luminos si razvratit, gata sa isi intinda in fata mea canalele ca niste imense tentacule. Gata de atac, dornic de lupta. 

Africa am subestimat-o si mi-am ispasit pedeapsa binemeritata: sase luni de a fi facut mereu cunostinta cu mine cea noua, nenumarate fatete pe care Africa le scotea la lumina cu rabdarea unui apostol nebun. Ma intreb de puterea noii mele adversare, careia i-am spus Da-ul negresit, de bunavoie si nesilita de nimeni. Mai hotarata ca prima oara, increzatoare ca ce a fost mai rau a trecut deja. Inca o fiara cu chip de inger pe care vreau s-o supun pentru multumirea si placerea mea, sa o preaslavesc in palmaresul de expat corporatist. 

Va astept pe nexpatadventures.blogspot.ro.

Introducere - DRC

Am inteles, dupa cele sase luni de exil in DRC, ca scrisul a fost pentru mine o salvare. 

Departe de casa, intre lucruri si oameni straini, trairile mele,  toate noi, se transformau singure in cuvinte, in propozitii, in istorioare pe care le-am randuit cu grija pe o pagina de blog. Intai pentru mine, apoi si pentru altii. In acea zi cand ma voi fi lepadat definitiv de pielea de corporatist, stiu ca voi fi strans indejuns de multe file pentru o carte.

Citeste-le daca te-ai gandit vreodata sa pleci din tara ta. Nu e usor sa ramai intr-o zi fara tot ce ti-e drag si familiar, si sa incepi sa construiesti iar, ca si cand ai construi o noua viata de la zero. Viata ta, in care tu esti doar un pion care nu se muta mereu acolo unde ai vrea sa il pui. 

Unii spun ca trebuie sa fii facut pentru asta. Poate e adevarat, sau poate doar te transformi, cresti, descoperi, intelegi dimensiuni necunoscute tie pana atunci. Daca ai crezut vreodata ca te cunosti, mergi in Africa si vei descoperi ca iti esti, tie insuti, STRAIN.

Punct si de la capat

Pentru prima oara in sase luni, am dormit adanc pana la pranz. Nu mai am ganduri, nici to do list. Ma simt ca dupa o nunta, cea pe care nu am avut-o acasa, si nu-mi vine sa cred de ce petrecere de adio am avut parte, nici nu as fi visat. O suta de oameni au venit sa isi ia ramas bun, si am plecat plina de cadouri, care s-au deschis ca la petecerile satesti in fata tuturor. Si oamenii au povestit la microfon despre mine si ne-am aplaudat si am dansat congolez.

I-am lasat croitoresei Liza o geanta de haine si una de pantofi. Am primit in schimb o tava de cupru in forma de peste, de vreo trei kile, pentru care am spus ca merita sa platesc si excedent la bagaje. Ma intreaba unde va fi urmatorul assignment si, daca va fi in Vietnam, imi da telefonul si adresa sa o vizitez, ca ea s-a saturat de Congo si pleaca inapoi acasa. Pana atunci,  sa o mai sun din cand in cand.

Cu  Jean am facut poze in gradina, iar in poze capul lui e tot plecat si umil, oricat i-am cerut sa stea drept. L-am strans in brate tare si am fugit la masina sa plecam odata, ca imi venea sa plang. Stiu ca las in urma locuri si oameni pe care nu ii voi mai vedea niciodata. Am ales sa merg mai departe. Se va mai povesti o vreme despre Madam Raluca la Kinshasa, asa cum se povestea si de Monsieur Marcel. Ramane ceva din noi acolo cu ei, mai ales cu cei ca Jean, care nu au nimic altceva. 

La iesirea pe poarta 6 de la Personal, lumea a auzit ca plec spre aeroport si vine sa imi spuna La revedere! O stagiara din HR, tinara si timida, imi inmaneaza un plic. Il deschid in timp ce iesim pe poarta, intre peretii scrijeliti ai Companiei. O felicitare cu mesaje de la colegi, in franceza, engleza si unul in romana: " Raluca draga, acest lucru nu este o revedere si ramas bun. Tu si continuitate bun multumesc. L" Probabil ca la fel sunau si mailurile mele acum sase luni, cand abia venisem in Congo si descoperisem Google translate. 

Imi mai amintesc ca Alex m-a luat de mana cand am aterizat la Otopeni, si n-am avut nevoie de alte cuvinte.

Fin

Aproape gata

Am facut lista de cumparaturi pentru acasa. Salam de Sibiu. Parizer, kaiser, slanina afumata, carnati care nu trebuie prajiti. Rosii, ceapa, usturoi. Suc concentrat natural de visine. Branza de la tarani, proaspata putin sarata. Restul sunt neimportante. 

Mi-a trebuit aproape o ora sa mananc o treime de greier din farfuria lui Alex, la Quick Poullet,  unde am venit sa verific pregatirile de petrecere. Bineinteles ca ii fac poze, sa imortalizez momentul, si ma bucur ca putem face poze. In instructajul de securitate spune clar ca poti s-o incurci de la fotografiat.  As vrea sa fi fost un mare fotograf si sa fi surprins mai bine aventura noastra in Africa.

Imi fac pregatirea mentala ca inaintea unei mari incercari.  Ceva din mine imi spune ca e prea de tot, sa n-o fac. Il vad pe Alex, cu palaria lui de cowboy, veritabil explorator al continentului African, imbarbatandu-ma ca pot si ca va fi bine, ca in primele mele saptamani in DRC. Nu stiu ce as fi facut fara el. Cum pot sa-i multumesc? Trebuie sa pregatesc un speech pentru diseara, in franceza, si mie nu-mi plac speech-urile. Mi-e sa nu ma emotionez si sa uit...

Pregatesc greierul sa arate mai putin respingator. Ii dau jos picioarele, apoi aripile, trag apa langa si o felie de lamaie. Imi iau avant si ma opresc de mai multe ori in drum spre farfurie. Mi se pare scarbos sa il iau in mana.

Colegii imi spun ca toate lucrurile bune au un sfarsit. Nu pot sa raspund. Am invatat sa accept si am invatat sa iert. Restul sunt imagini care mi se perinda prin fata ochilor, si care se vor sterge in timp, acoperite de altele mai stralucitoare si noi.

Are gust de arahide si o textura noua, probabil ca asa e daca ai lua o gura de pamant. Michel mi-a spus ca greierii sunt crunchy si buni cu Primus. DRC e aproape gata. Mestec pana la capat si rad.

O vineri mare

4:02. M-am trezit din vis, in ropotul ploii torentiale si, desi m-am spalat cu multa apa cand am ajuns acasa, nu s-au curatat inca toate amintirile.

Am visat ca rochia mea era gata, si se purta cu plover pe dedesubt, si cu bocanci de protectie ca in fabrica. Nu-mi placea. Cerusem altceva uitandu-ma pe afisele mari cat o harta Romaniei, unde o negresa cu forme proeminente era pozata cu fata si cu tot posteriorul. Cum n-am avut ce sa aleg dintre volane, i-am desenat si i-am cerut croitoresei ceva simplu, lung, care aflu ca nu se mai poarta. Acum moda este pana la genunchi.

15:43.Coboram din jeep in chiotele multimii, care s-a strans sa vada ce le aducem. Ma tin bine de usa, sa nu calc stramb la primul contact cu pamantul. Serge imi da mana sa ma ajute. N-am stiut ca vom iesi in vizita de piata azi si port tocuri. Macar am niste pantaloni. Cu tricoul de Primus cu doua numere mai mare pe mine, sunt oricum ca intr-o rochie.

Maman Irene a lucrat inainte la banca. Acum e patroana de bar. Din '99 lucreaza exclusiv cu Bralima si e foarte multumita. Locatia, Chez Maman Irene, asezata bine la o intersectie cu deschidere pe doua strazi, chiar in statia de taxiuri catre centru. La cele 10 mese pline se bea Primus. Impartim noul Primus Radler, vorbim cu clientii, i s-a dus deja vestea de sampanie congoleza. Ne bucuram. Ne facem loc pe o masa langa clienti sa dam cu bidineaua lipici pe primul afis. Toata terasa ne sfatuieste unde sa-l lipim. Imi dau sapca unei gagici care bea de zor Radler, iar un tip imi cere si tricoul de pe mine. Un vant puternic anunta o ploaie neasteptata, si pana sa ma dezmeticesc suntem inapoi in jeep catre urmatoarea locatie.

A inceput sa ploua. Coboram, si eu ma uit pe jos cu grija sa nu ma accidentez. Un miros ucigator de fecale imi taie respiratia. Curg toate langa mine si trebuie sa fac pasul mare, uitandu-ma in sus, ca sa sar canalul care ne desparte de bar. Multimea inauntru se despica sa ne faca loc si intram intr-o ghereta cu pereti scorojiti si fire de electricitate care curg and din tavan. Toata lumea sta in picioare si, in timp ce ploaia se inteteste, carnea se strange in jurul nostru ca o menghina. Miroase a bere si a transpiratie. Inchid ochii, sa imi inchipui ca sunt in alt loc, dar atingerea lor ma trezeste la realitate. O fetita se tine de piciorul meu, si ii aranjez intre carlionti cozorocul Primus de hartie. Langa mine, pe singurul scaun din bar, un baietel la vreo 7-8 ani ii da unui bebelus sa suga Fanta direct din sticla. Jumatate din bautura curge pe bietul copil. Ploaia incepe sa ne atinga, adusa inauntru de vant, si cade electricitatea. Il aud pe colegul meu, sef de echipa: "Shit! "Un tip aprinde telefonul si lumineaza cu el. O bufnitura puternica ne zguduie cu baraca cu tot, nu stim ce se intampla, iar eu am crezut pentru o clipa ca aici o sa ne fie sfarsitul. Cazuse o bucata de acoperis, iar in strada un stalp de electricitate era prabusit la un metru de masina noastra. Dupa inca zece minute, s-a oprit rapaiala si am iesit. Apa curgea pe jos in torente, iar din canal scosese in drum toate putrefactiile Kinshasei.
 
Mai avem inca sapte locatii de vizitat. In drum spre a patra, ma gandesc serios daca stomacul meu o sa mai reziste si ma intreb de ce n-am ramas eu cu vizita de piata din sectorul Vip. Langa mine, ceilalti cinci colegi de echipa par mai stapani pe situatie. Vad oameni muncind cu galeti sa isi scoata apa din case. Vad copii mergand in ploaie ca si cand nu ar ploua, alergand prin balti dupa noi si trimitandu-ne bezele. Vad oameni clabucindu-se in strada bucurosi ca se spala, sub un mare dus venit de la Dumnezeu. Si ei ne vad pe noi, in jeepul nostru stralucitor, cu pielea noastra alba, cu tricourile noastre Primus, si dintr-o data ma simt ca la zoo. Privita si analizata in cele mai mici detalii, desi pare evident, nu mai stiu de care parte a gardului sunt.

Rolex si sampanie congoleza

Cand a intrat pe usa, avea fata aceea de copil care a facut o nazbatie mare. "Qua?" il intreb. (La naiba, am inceput sa gandesc in franceza.)Alex: "Mi-am cumparat un Rolex." Imi intinde bratul sa imi arate, bratara ceasului curgea in valuri mai tare decat o bratara fantezie. Rolex (Oyster Perpetual) Submariner.

Au trecut rapid si linistit inca doua saptamani de Congo. La un moment dat, chiar am avut o senzatie neplacuta de tristete, si corelata cu cateva zile de ploaie, ultimele din sezonul ploios, am crezut ca e de la plecare. Incepe sa imi para rau ca plec din Congo? Gandul ma infioara putin, insa de cateva zile persista si un val de tristete nesuferita ma cuprinde tot mai hotarata. Ce sa fac?

Trebuie sa dau masuri.La petrecerea mea de adio am fost anuntata ca voi purta o rochie congoleza. Maine va fi trimisa croitoreasa. Material la alegere: cu Primus, Mutzig sau Vital'O. Evident, Primus! Imi tugui buzele exact ca ei, ca sa pun accentele corect. Prima bere pe care am gustat-o in Africa, si de care m-am indragostit imediat. Colegii se ocupa de organizare. Voi avea, chiar de ziua mea, parte de o petrecere, de toti prietenii mei noi, si de sampanie congoleza (pe numele corect Primus Radler), chiar in ziua lansarii ei oficiale in Congo. Ma simt din nou o mare norocoasa, ca in primele mele zile de intalnire cu Africa, atunci cand pielea mea nu stia sa fie altfel decat alba. Mult prea alba.

Sa imi amintiti, cand ma voi fi intors acasa la normalitate, sa nu uit sa ma bucur de ea ca de un mare favor.

Inca o saptamana. Acum timpul trece mai repede decat as fi vrut. Doar Rolexul lui Alex ramane in urma cu o ora jumatate in douazeci si patru de ore, iar daca te uiti atent, secundarul nu i se misca mereu in acelasi ritm. I l-a bagat pe geam un tip in timp ce demara din fata de la Hason & Freres, si i l-a lasat la 5 dolari, ca avea mare nevoie sa manance.

Portia de fericire

Odata cu apropierea de Kinshasa, umbra ghinionului, a zadarniciei si a nelinistii sufletesti a inceput sa ne cuprinda. Ne-am adus aminte de Kinshasa doar de doua ori in minunata noastra vacanta de zece zile in Africa de Sud. Prima oara, cand am fost la mall la cinema in Johannesbourg, rontaind la un film nou floricele cu gust de unt si band Cola din pahar de un litru. Atunci ne-am gandit sa cerem azil politic in Africa de Sud, asa eram de fericiti. A doua oara, cand ne plimbam de mana pe strazile din Cape Town, si a venit de undeva un miros cunoscut, de Kinshasa. Am dat coltul si am zambit unul la celalalt: masina de gunoieri descarca un tomberon.

Imi deschid sertarul sa-mi randuiesc amintirile: frumoase toate, sa le visez cu ochii deschisi in cele inca trei saptamani ramase din aventura mea in DRC.  E incredibil ce lucruri simple te pot face fericit. Si ce repede poti reveni la nefericire. Aproape ca plang. Ne-am setat asteptarile inapoi pentru DRC, calculand probabilitati si gandindu-ne la tot ce am putea descoperi mai rau inapoi acasa: gardul cazut, televizorul si internetul taiate, furnici si alte oratanii in baie si bucatarie. Nimeni nu ne asteapta la aeroport. Telefoanele nu functioneaza. Ne vor rataci bagajele. Vom avea intarziere si nu vom putea ateriza pe aeroportul din Kinshasa, care are o singura pista. Comandantul de zbor tocmai a anuntat-o: 25 de minute. 

Sunt norocoasa sa pot calatori in spatiu si timp.  Te uimeste ca doua tari, asezate aproape una de alta pe acelasi continent, ar putea fi in doua timpuri si dimensiuni diferite.

Imi voi aminti despre Africa de Sud restaurante in care nu te poti opri din mancat, privelisti de care nu te saturi nicicum, pinguinii si strutii pe care ii intalnesti pe strada. Pantera care inca vine la mangaiat la gard in teritoriul ei, fiindca s-a nascut intre oameni si inca nu se poate obisnui cu gustul libertatii. Doi elefanti care parca se imbratiseaza in pustiu. Magazine pline de cele mai spectaculoase diamante. Toamna. Noi doi si timpul care nu se dilata. 

Intorsi acasa, asteptam in ingramadeala in soare, in fata avionului, sa ne ia cineva cu autobuzul. Vin pe rand microbuze ciudate in care incap vreo 10 passageri, din multii care intrasera intr-un Boeing 757. De fapt, avem de mers  cam 30 de metri pana la cladirea aeroportului, de ce sa mergem pe jos si sa castigam timp, daca putem sa stam la coada si sa pierdem timpul? 

Pe banda de bagaje, mai vin si oameni din cand in cand. E greu cand esti curios ce se intampla dincolo de perdeaua din fasii groase de cauciuc. Mai ales daca nu ti-ai recuperat inca bagajul si e o suspecta harmalaie. Cand au venit ambele geamantane, parca am primit o noua portie de fericire totala. In drum spre casa am facut poze la munti de gunoaie si unui tip bine, in costum, care tragea in lesa o capra.

Ultimii rataciti in aeroportul din Congo

Cand la birou treaba s-a triplat dintr-o data si statul peste program a devenit absolut necesar (doar eu si inca vreo cativa ne mai stresam de dadline-uri) am stiut ca minunatia avea sa se produca. Asa e inainte de fiecare vacanta corporatista, dintr-o data se umple agenda, iar tu tragi sa termini treaba de dinainte si din timpul vacantei, convins ca esti vinovat ca pleci si ca lasi de izbeliste compania.

Tributul fiind platit cu varf si indesat, iar viza lipita bine pe pasaportul lui Alex, ar fi trebuit sa avem garantia ca plecam in vacanta. Nu. A durat fix 24 de ore ca agentia sa ne reemita biletele de avion ramase in asteptare, operatiune care acasa la Bucuresti ar fi durat maxim o ora. Daca nu prindeam avionul de vineri, mai stateam pana miercurea ailalta, cand mie imi expira viza si chiar ne luam la revedere de la vacanta.  Cu trei telefoane, doua e-mailuri cu rugaminti de urgentare si iar multi nervi, in timp ce in jur toti sunt relaxati si numai eu sunt nebuna care ma stresez. Cu cateva minute inainte ca toata lumea sa incuie birourile,  iar noaptea dinaintea plecarii sa se lase peste noi, am reusit sa printez documentele necesare. 

Pentru avionul de ora 13:45, am fost sfatuiti (de acelasi agent protocol care ne-a incurcat cu viza) sa plecam din Boukin pe la 9. Impotriva vointei lui Alex, la 9 jumate am si plecat. Ca drumul de 45 de minute de la Boukin la aeroport ar putea dura pana la 3 ore, si avem nevoie de o ora si jumatate sa facem formalitatile, ca checkinul se inchide la 12:30, iar dupa o luna de asteptat viza lui Alex ar fi fost de rasul lumii sa pierdem avionul. Evident, cum la ora 10 si-un sfert treceam prin fata pe la aeroport, am hotarat sa vizitam un sat de pescari aflat mai incolo cu douazeci de kilometri, ca sa nu ne plictisim in sala de asteptare cat sufrageria.

Taxa de iesire din DRCongo este 100 de dolari, dar ai da oricat numai sa scapi. Cu chitanta in buzunar, pasapoartele si printurile de bilete, ne-am prezentat la ghereta South African Airlines. Dupa ce am primit confirmarea ca totul ok pt mine, a durat ceva mai mult la verificarea lui Alex. De partea celalata a tejghelei, pe fetele celor celor doi  agenti se citea nedumerirea. Minutele se scurg, se face o mare coada in spate le nostru. Intr-un final, aflam cu disperare ca billetul cu plecare in 3 aprilie, saptamana trecuta adica, fusese modificat doar pentru mine de agentie, nu si pentru Alex. Nu putem pleca pana ce agentia nu confirma si face modificarea in sistem. 

Telefoane la secretariat la Bralima, de unde s-a facut comanda, strigare la agentie unde numai agentul cu pricina putea face corectia in sistem. Agentul, in pauza. Dupa patruzeci de minute de asteptare, in care am facut haz de necaz si am devenit vedetele aeroportului, prietenii tuturor angajatilor si cozii din spatele nostru care milita pentru noi,  am primit confirmarea ca "ar trebui sa fie bine".

Ultimul  individ neimbarcat, ramas in fata noastra la tejghea, era un agent de protocol care a inregistrat migalos si vesel un teanc intreg de pasapoarte. Cand ajungem si noi in fata, surpriza: a cazut conexiunea internet. Am mai stat minute bune, de partea noastra a tejghelei evaluate la o vesnicie, cand ni s-a spus ca in sfarsit merge. S-a corectat greaseala la Alex, dar..."Dar mai ce?" am facut amandoi ochii mari. Dar s-a corectat gresit si billetul meu care inainte era bun, iar acum nu mai e.

Sunam iar la agentie. Era asa de tarziu, avionul de Johannesbourg era gata de zbor, ca nu ne-au mai triparit bilete, ci ni le-au scris de mana. La controlul de frontiera s-au uitat ciudat la boarding pass-uri de parca ni le-am fi confectionat singuri. Un autobuz ne astepta numai pe noi, ultimi rataciti in Congo, care ne-am imbratisat fericiti ca plecam in vacanta. Speram ca ne-au imbracat si bagajele.

Drumul spre Finala trece prin Kinshasa

O singura suparare aveam cu vacanta in Africa de Sud. Ca pierdeam evenimentul anului in DRC. Hotel Congo Fleuve din Kinshasa gazduieste, sub emblema Heineken, din 4 si pana in 7 aprilie, Cupa UEFA Champions League. Avem patru zile sa traim cu trofeul.

Bannere uriase, mii de afise, flyere si alte semnale ca vine cupa, si Heineken o aduce, au infrumusetat deodata orasul. Lumea bea bere buna ca sa isi garanteze accesul la marele trofeu, « cupa cu urechi mari », multravnita, v-as mai spune cateva cuvinte frumoase, insa evenimentul are indeajuns de mare greutate ca sa nu mai aiba nevoie de explicatii.

Cu viza, o madam de la Protocol mi-a spus sa ma calmez. Ii stresam prea tare ca ii intrebam, o data pe zi, care e statusul vizei noastre. Asa ca m-am calmat. Evident, nimeni dintre cei responsabili nu s-a mai stresat, deci nu plecam in vacanta. Am anulat hoteluri, masini inchiriate, avion. Gramada de bani, aruncati pe geam de inca un individ care nu si-a facut treaba.

Cum pentru a supravietui in Congo fara sa ucizi pe cineva, ai nevoie de o doza exagerata de positivism, am hotarat sa luam iar partea pozitiva a acestei experiente: daca o fi sa plecam in vacanta, vine viza la noi, cand o veni, daca o veni, si o sa plecam, daca o sa mai plecam. Daca nu, inseamna ca asa a vrut zeita plecarilor departe de casa, ca sa ne pazeasca de ceva rau ce cu siguranta avea sa se intample.

Si cel mai important, prindem trofeul la Kinshasa, o sa facem poza cu el, si o sa ne mandrim la panoul de onoare pe Facebook de numa-numa. Daca va merge reteaua ca sa facem upload-ul.

Sfintii care te mananca

Viza lui Alex n-a iesit. Marti este ultima zi cand putem primi raspunsul, cat sa avem timp fie sa ne facem bagajele pentru miercuri, fie sa incercam mutari de avioane si parte din hoteluri , cat se poate muta, in speranta ca mai plecam in vacanta.

Am mobilizat toata populatia cunoscuta si, in final, am apelat la cinci pile ca sa aflam ce se intampla macar cu documentul in sine, daca nu cu viza. Alex isi face griji ca un bizon a dat cu cotul si l-a impins, de pe birou, direct in cosul de gunoi.

Aproape in fiecare zi, pe bulevardul 30 Iunie, se intampla ceva deosebit cu iz de Congo. In fata la directia generala a apelor, un automobilist vitezoman a lipit de trotuar un stalp de telegraf. Din masina care livreaza bere si sucuri, in intersectia de la Boukin, doi indivizi isi indeasa sticle in niste genti sport.

Am depus o cerere scrisa la Agentia care face legatura cu Ambasada, si ni s-a jurat ca a doua zi primim raspuns. A doua zi, precum facem de o saptamana, am fost primii cand s-a deschis usa agentiei, ca sa ne luam raspunsul promis « maine », cu o zi inainte . Raspunsul n-a venit, ca era plecat Consulul si il inlocuia o domnisoara. Dar s-a primit cererea si ni s-a transmis ca vom primi raspuns in 48 de ore. Problema este ca cele 48 de ore pica vineri, cand la Ambasada e inchis pentru a sarbatorii Ziua Pacii de duminica, iar luni nu se lucreaza iar, ca e luni.

Stam mai mult la trecerea de pietoni, caci la 7 jumate dimineata, o negresa beata incearca sa traverseze strada ; monologheaza inspre noi toti din masini, care stam la stop. Un politai o dirijeaza grijuliu de pe partea cealalta, sa degajeze. Clatinandu-se, ajunge in sfarsit dincolo pe trotuar, unde ii tranteste politaiului un pumn direct in fata.

Imi aduc aminte, acum cativa ani, ca am aflat surpinsa ce bine sunt platiti la noi gunoierii ; pentru ca au ditamai spor de rusine. Un spor de tocat nervi cred ca ar trebui sa fie inclus in toate contractele de expat in Africa, pentru ca aici, doar ca sa traiesti, te rontaie sfintii.

Chemarea adeilor umpluti

Ardei grasi, cat de mari si de sanatosi. In Congo la 14 dolari kilul. Dupa ce se umplu, se potrivesc intr-o cratita unsa cu ulei, ca untura nu-i, sa stea sprijiniti unul de altul, ca niste falnice turnuri. Ma prapadesc de ras in timp ce citesc reteta moldoveneasca de ardei umpluti. Romanul tot roman, i se face pofta de mancarea lui, cea cu care a crescut, de acasa.

De plictiseala, sambata si duminica am devenit nevasta perfecta (nu ca in timpul saptamanii n-as fi!). Fun inrait Food Network, la care ma uit ca bucataresele la telenovele: Little Paris Kitchen m-a ademenit weekendul asta cu o reteta de supa cu galusti, iar lui Alex i s-a facut pofta de ardei umpluti, asa ca am decis sa facem o romaneasca traditionala.

In timp ce faceam cumparaturile necesare, si visam cu voce tare la raionul de carnuri ciorba de fasole cu ciolan afumat, un domn ne-a salutat si ne-a spus in romaneste ca vrea si el. De ce ai veni din America pentru ca sa faci afaceri in Congo, nu inteleg.

E adevarat ca daca vrei sa faci bani, aici e locul perfect, paradisul afaceristilor proaspeti, caci orice zboara se mananca si orice vrei sa faci, nu e deja in multe exemplare, cat sa trebuiasca sa dai cu mega oferte. Ti se plateste inzecit orice produs si serviciu, dintre care amintesc doar cateva ce mi-au trebuit: un iaurt - 5 dolari, un ceainic- 95 de dolari, un masaj de relaxare – incepand de la 145 de dolari cu reducere.

Mai greu cu forta de munca, ca nu prea are forta. Muncesti tu pentru toti. Esti tu prezent si pentru altii. Am fost la un eveniment intr-o zi. Au venit doar cativa participanti din 30. Dupa ce evenimentul a fost anulat, am aflat si motivul, stupefiata: pentru ca ploua. Asa e aici.

Si nu pricep, eu proaspata expata, care este limita de sus (sau de jos) a diferentelor culturale. Machine Gun Preacher este un exemplu minunat in acest sens. Precum protagonistul, te poti incapatina sa crezi ca tu, unul, ai puterea sa schimbi. Insa, dupa ce ai plecat, Africa revine la normal, precum elasticul. Ca in film. ”Tu te vei intoarce la viata ta sofisticata de alb si noi, in timp, vom uita ca ai fost vreodata pe aici. ”

Nunta pentru Africa de Sud

Sedinta saptamanala de haser debuteza cu vestile importante, cu impact in bunul mers al lucrurilior din companie . Asa am aflat de asaltul armat Mai Mai care afecteaza si afacerea noastra din Lumbumbashi. Expatii care aveau program de vizita ar face bine sa isi anuleze avioanele. Trebuia si eu sa calatoresc, bine ca m-am abtinut.

Tot din cauza luptelor de la Lumbumbashi, la Ambasada Africii de Sud din Kinshasa nu mai raspunde nimeni de trei zile ; cica sunt in sedinta. Stil pur congolez, dosarele pe rol au fost lasate de izbeliste. Mai avem fix 5 zile lucratoare sa obtinem viza lui Alex , altfel plec singura in vacanta vietii . Sau nu plec. Cu banii platiti, ca fara rezervari nu poti depune actele la Ambasada.

La doua saptamani si jumatate dupa ce am depus dosarul de cuplu si la o saptamana dupa ce am primit viza mea, incepem sa ne gandim la ce e mai rau. Astazi, tot dupa doua saptamani si jumatate de la depunerea dosarului, agentul de la protocol are o revelatie : « Poate ca nu sunteti pe acelasi nume si de-asta au despartit dosarele… »Nasol, pentru ca actele sunt intr-un singur exemplar, ca dosar de cuplu. Parca ii vad cum se in treaba nedumeriti ce treaba o avea Alex C .cu Raluca D . si cum se gandesc ca poate Monsieur e clandestin si vreau sa-l scot eu din saracia de Congo si sa-l fac om in Africa de Sud.

Ganditul fara neuroni atingandu-se este specific indivizilor din zona ; nimeni nu are habar ce face pe lumea asta, cand pui o intrebare cuiva si te astepti ca ar trebui sa stie sa-ti raspunda, face o fata de nedumerit de parca l-ai fi lovit cu o ecuatie aritmetica.

Am gasit adidasi si, ingropata intre cutii, am inceput sa caut numarul 36 . Vine bizonul, vanzator la raion, sa ma ajute . Ii arat modelul expus, pe raft numarul 37 ; ii spun ca imi trebuie la fel, dar 36. « Cum la fel, zice, ca astia sunt 37 ? » Explic : « acelasi model, dar cu un nr mai mic. Pentru ca astia imi sunt prea mari. Mari. » Cotrobaie in ritm de melc, eu deschid zece cutii in timp ce el deschide doua . Imi da o pereche 36, dar alta culoare. « Multumesc, dar nu pe culoarea asta, ii spun, ci pe astalalta. » Raspunsul lui : «  Dar de ce ? »

Adevarat proverbul african primit de la tata pe mail : Educatia e ca erectia. Daca o ai, se vede !

Goana dupa cadouri

Momentul despartirii de Congo se apropie cu pasi repezi. Numaram, ca romanul in armata, zilele ramase pan’ la liberare. AMR 49 de zile. Dintre care zece vom fugi in concediu in Africa de Sud, la polul opus al standardelor congoleze, la civilizatie.

Viza mea a iesit acum o saptamana. A lui Alex nu. Cu toate excursiile si aviaonele platite, Kinshasa-Johanesbourg-Cape Town, cu programul de aventura schitat (safari in Kruger National Park, sandboarding in Capetown, extreme shopping in cele 10 mall-uri din Joburg etc.) incepem sa ne facem griji sa nu ne faca vreo figura congolezii. Am depus cerere de raspuns urgent la Ambasada. Stiu ei ce e ala „urgent”?

Visand la intoarcerea in Romania, to do list-ul imi face iarasi pop-up: cadouri. Frumos tare cand ai la cine sa duci cadouri si nu e usor sa hotarasti cand te gandesti ca fiecare te asteapta cu curiozitate, dupa ce ti-a citit blogul, sa vada ce ai putut nascoci pentru marcarea momentului in eternitate. Magneti de frigider nu-s, caci aici nu au frigidere.

Am inceput cautarea a ceva cu adevarat congolez. Pe lista: Marche Royal, piata artizanilor locali, Facultatea de Arte Frumoase, Expozitia din weekendul acesta de la Stadionul Martirilor, despre care am aflat in aceeasi zi si, top of the list, o manastire de maicute aproape de aeroport, care fac papusi din materiale congoleze. Am vazut una de decor intr-un magazin, mi-a placut la nebunie si, dupa doua saptamanai de cautari, am aflat care este sursa.

De la Facultatea de Arte Fumoase am plecat rapid asa cum am si ajuns, caci preturile pe obiect incep de la 30 dolari si se termina la cateva mii.

Am pornit asadar, cu ghid dna M., catre manastirea de maicute. Ajunsi la adresa de destinatie din Cartierul numarul 1, am descoperit ca mansatirea nu-i, dar in schimb este un spital de nebuni. Nebunii, nebuni cum sunt, au inventat nist minunatii de papusi confectionate din materiale cu imprimeuri congoleze, imbracate exact ca localnicele de aici. Doar ca nu-s azi aici, ci la Stadoinul Martirilor, unde e nu stiu ce eveniment cu targ traditional congolez.

Ne-am dus. Am facut turul magazinelor de unde puteai cumpara aproape orice. Alex a facut poze la o taraba cu maimute moarte, trase in teapa, bine afumate si sarate cat sa tina carnea pana la urmatorul Craciun.

Iar eu am cumparat pentru fetele mele papusi, doua feluri: de la standul de nebuni si de la standul de persoane cu dizabilitati. O doamna in carje, fara un picior, mi-a explicat cata munca e in spatele fiecarei papusi. Fiecare are o poveste, si ma bucura nespus ca am putut cumpara cadouri cu poveste din DRC.

Bine ati venit acasa!

La ora 9 si 10 minute poarta de fier s-a deschis si acelasi sofer, dar cu o alta masina, a venit sa ne conduca acasa. Nu am apreciat indeajuns prestatia celui mai puctual localnic pe care aveam sa-l cunosc in Congo. Ulterior, aveam sa aflu ca 10 minute congoleze fac intre treizeci de minute si pana la o ora.  

In Boukin,  ca si in satul bunicilor, lumea s-a adunat sa ne vada. Si noi abia asteptam sa ne luam in primire apartamentul, despre care am primit garantii multiple ca e gata cu o luna inainte de sosirea noastra.

Un negru mic matura aleia de piatra. Iarba si buruienile cadeau secerate in jur, cineva tocmai se hotarase ca e nevoie de gradinarit. De pe terasa larga am intrat in casa si am amutit. Un set de canapele murdare si o masuta decenta, plus o biblioteca de aruncat populau sufrageria. Un miros puternic de proaspat varuit si vopsit nu te lasa sa respiri. In camera urmatoare abia puteai intra, o masa masiva de 8 persoane bloca toate celelalte doua intrari (in bucatarie si dormitor). Initiatorul nostru, omul cu matura, afisa un zambet larg cand ne deschise usa la dormitor si facu semn de introducere cu mana: Ta-tam! :un pat masiv in tot dormitorul si atat, acoperit de un asternut chinezesc, crem, din satin si cu volane de dantela proeminente. Pe geam o priveliste infecta, curtea ”din spate”.

Omul cu matura in bucatarie nu apucase sa intre, praful era de un deget pe mobilierul invechit. Panze mari de paianjen m-au facut sa inchid rapid la loc usile cabinetului. Aveam furculite si pahare. Si un frigider mic si nou, plin de bere, ne-am minunat de faptul ca se incuia cu cheie. Aveam sa aflam in curand pentru ce.

Baia garsonierei mele din Bucuresti are jocuri de lumini, jacuzzi si televizor. Baia vilei mele din Kinshasa are un dus care curge pe laturi, faianta alba lucioasa, 20 pe 20 de centimetri, ca in baile comuniste ale coplilariei mele, cu rosturi negre, pe alocuri umplute de mucegai. Nu exista geam la fereastra, doar niste lamele de geam obosite, ca un urias aparat de ras Gilette.

Ne-am deschis cate un Primus si, in forfota celor peste 15 indivizi necunoscuti care misunau pe la noi prin casa aparent ocupati, ne-am asezat in dormitor peste volane, am inchis usa si ne-am privit prima oara in ochi. Am scos o foaie de hartie si un bic si am inceput sa evaluam de ce este nevoie ca sa facem locuibila vizuina pe care o primisem cu atata fast. Ne-am luat inapoi bagajele si ne-am mutat la guesthouse. Acum, acolo ni se parea lux. De aici stiti povestea, casa a fost gata la doua luni dupa. Intre timp, am mai poposit si pe la Monsieur Marcel. Si azi mai avem nevoie de multe in Villa 6, dar oricum nu intereseaza pe nimeni de asta. Nici macar pe noi.

Prima noapte de groaza

Primele triluri congoleze au iesit din boxele infundate ale automobilului. Pe banda a doua, masini dupa masini ne depaseau cu mare viteza. Plecati de la aeroport, ajunsesem rapid in mijjlocul pustietatii, cu doi necunoscuti in masina, negrii ca noaptea, iar unul mai avea si pusca. Eram nerabdatoare si putin ingrijorata in acelasi timp, un amalgam straniu de sentimente. Cand m-am uitat la Alex am inteles ca nu e de bine. Mergeam cu nu mai mult de vreo treizeci de kilometri pe ora. Soferul ne raspunde ca vom ajunge la destinatie in vreo ora si jumatate.  Are probleme cu alternatorul. Daca nu tine motoul supraturat, se va opri si pana a doua zi nu e nimeni la garaj ca sa ne tracteze sau sa ne repare. Dicolo de geamurile masinii, o bezna densa si nicio lumina in nicio alta directie. 

Dupa cateva minute care mi s-au parut o vesnicie, se vede semnul de intrare in metropola congoleza. Drumul se lateste brusc. De o parte si alta, incepe sa se contureze ceva, iar eu ma lipesc fericita de geam sa disting mai bine in bezna. La Cite, renumit conglomerat muncitoresc al Kinshasei, mi se arata in adevarata sa splendoare: armata de umbre si mici luminite licarind pal dintre ziduri darapanate, focuri de tabara in marginea strazii, in jurul carora oameni multi mancau sau dansau...Rufe agatate pe gaduri, masini dezmembrate oprite-n drum, animale care fugeau printre baraci, totul intr-un intuneric total, pe care doar farurile masinii noastre il aratau.

Am oprit pe dreapta si l-am lasat pe agentul de la securitate. Ni s-a spus ca am intrat in oras si ca de acum suntem in siguranta. Nu eram de aceeasi parere, insa nimeni nu ne-a intrebat. Am facut la dreapta si am continuat pe macadam. Aici nu arata deloc mai prietenos. Din gropile uriase masina abia ca mai avea putere sa iasa si, intr-un sfarsit, soferul ne anunta ca nu mai putem ajunge la destinatie si ca ne va lasa la un motel. In mijlocul tiganiei, o poarta inalta de fier ni se deschide in fata si oprim in curte la guesthouse Tanganika.

In camera doi - un pat, doua noptiere si un frigider Fram plin de bere si Coca Cola. Si doua sandwich-uri. Nu mancasem de multa vreme, asa ca dupa ce le-am verificat ca sunt bine, le-am infulecat rapid. Ne-am dat cu mult spray anti tantari, ne-am trantit pe asternut sub mustiquare si am adormit instantaneu.

A doua zi la ora 9 urma sa fim transportati, cu o alta masina, la casa noastra.

Retrospective

Acum ca sunt vie si nevatamata, pot sa rad de pimele mele zile de intalnire cu batrana Africa. La acea vreme m-au cam zguduit si, cu toata puterea mea de a lua in ras lucrurile, imi cam venea sa plang. Alex si acum se intreaba cum de n-am facut-o.

Am plecat in primul meu assignment de expat de parca mi se facuse o mare favoare, idee la care s-a mai adaugat si doza mea exagerata de bun simt. Asa ca am incercat, desi plecam in cea mai amarata si una dintre cele mai controversate tari de pe continentul African, sa ma abtin cu intrebarile de pisalog disperat si cu cerutul de asigurari privitor la conditiile contractuale si la planul primelor zile. Sa nu faceti asta niciodata daca plecati in Africa.

Am obtinut cu greu numele si numarul de telefon al agentului de protocol care urma sa ne ia de la aeroport, insa fara semnalmente. Cum eu eram deja fata cunoscuta de Holywood, nici eu nu am fost intrebata cum voi fi recunoscuta ca sa fiu culeasa de acolo. Daca ati intrat vreodata in aeroportul Baneasa inainte de desfiintare, trebuie sa va spun ca este parfum pe langa N’Djili International Aeroport. Aici aterizeaza numai piloti celebri, caci pista este doar atat cat ti-ar trebui la o aterizare de precizie, nimic mai mult. Din capatul pistei, ne-am plimbat pe jos pana la cladirea aeroportului. Cand cobori din avion si te loveste pentru prima oara aerul de Congo, simti ca ti taie respiratia si ca ai avea nevoie sa gasesti, pintre aburii iadului, o gura de aer. Din pacate, asta este tot ce iti ofera tara. Take it or leave it!

O singura banda, pe care bagajele vin aruncate de un tip pe o ferestruica, stranse in jurul ei pentru ceva vreme pe toti pasagerii zborului Istanbul-Kinshasa de 16 noiembrie 2012. Din capatul celalalt al salii (ca e una singura si atat in aeropotul international din Kinshasa) divesi localnici te privesc si-ti zambesc interesati. O doamna congoleza, imbracata ca la carnaval (ulterior aveam sa aflu ca asta e moda congoleza) m-a fixat indelung vreme de vreo treizeci de minute, de parca facea parte din protocol. Mai ingrijorata decat altii, eu asteptam sa zaresc culori si dimensiuni de genti cunocute. Au aparut. Un alt tip le-a ralocat repede si exact inainte sa protestez am aflat ca el era agentul nostu de la protocol. Tipa bine nici azi nu am aflat cine era. Probabil ca o dama de companie care isi cauta cllientii.

Pasapoartele noastre si carnetele galbene cu vaccinuri au disparut subit, date din mana in pana, pana sa apucam noi sa zicem ceva. Pasagerii nou veniti nu se deosebeau cu nimic de personalul aeroportului, singurul deosebit era individul in halat alb care s-a uitat atent peste carnetele cu vaccinuri. Sa nu cumva sa le aducem vreo boala noua de prin Europa, ca au destule si nici cu astea nu se descurca.

La iesiea din cladire am fost impresurati de diversi indivizi insistenti care au fost linistiti cu vorbe in lingala de catre agentul de protocol. La capatul aleii ne astepta un jeep 4 ori 4, ca acela cu care am fost la off road in ultimul teambiulding, insa ne-a gazduit numai bagajele. Noi am fost urcati intr-un alt jeep, cu un sofer nou si un militar cu pusca lata. Cu celalalt jeep in fata, pe avarii, ca un adevarat convoi prezidential, am iesit victoriosi pe poarta aeroportului. Ajunsesem cu bine in Congo DRC.

Un vanzator perfect

Insist in a scrie despe convingerea ca atunci cand esti departe de casa toti cei asemenea tie iti devin repede prieteni, si ca fiecare clipa traita alaturi de ei primeste o insemnatate aparte, e o traire intensa.

Am vizitat mai multe locatii in cautarea locatiei perfecte pentru workshop-ul de vineri. Stone, Promotor VIP dupa functie, are in grija mai bine de doua sute de locatii de fitze din Gombe si impejurimi, atat cat se intind imprejurimile astea. Dincolo de zidurile lor intunericul cuprinde totul, Kinshasa devine una cu pamantul. Stone si soferul lui ti le pot descrie de toate, de la locatie la numarul de locuri, specific, istoric si pasiunile patronului, mai bine ca in ghidul Kinshasei.

Oriunde intram, Stone cunoaste pe toata lumea si usile i se deschid de parca ar fi parte din familie. Lumea se bucura ca il vede si il saluta pe nume, de la camerista pana la directorul de hotel.

Fiecare intalnire e o vanzare. Si a noastra. '"Din Romania, spuneati?"' Si a sunat-o pe Anca. In douazeci de minute dupa ultima vizita usa Ancai se deschidea, eu spuneam "'Buna ziua'", iar Ancai ii dadeau lacrimile de emotie si imi povestea cat de mult se va bucura si Natalie, fiica sa, de intalnirea noastra. De parca eu as fi fost cine stie ce vedeta de Holywood care merita intlnita, nu un roman oarecare.

Si Stone ne-a lasat sa vorbim romaneste, si sa ne veselim, si sa ne amintim de nume de strazi ale Bucurestiului. Parca isi tragea seva din bucuria noastra si nu conta ca noi am uitat ca si el e acolo.

Si ne-am intalnit intr-o alta seara cu totii, noi si familia Ancai stransa laolalta, am baut bere Primus si Cola, am depanat amintiri romanesti. Am ascultat povesti ale unor oameni pe care nu i-am vazut niciodata inainte, si in care ma regasesc si pe care le traiesc si eu, si de care ma bucur si ma intristez, dupa cum si protagonistii traisera.

Din acea seara raman cu convingerea ca sunt romanca pana in maduva oaselor, oriunde ma vor purta de acum inainte contractele mele de proaspat expat, si ca sunt mandra ca sunt romanca, inclusiv bucuresteanca noua ani si jumatate, get-beget.

Mostenirea

Am avut intuitia, cand impachetam bagaje in Romania, ca plec inspre locul unde voi descoperi ceva fundamental despre mine. Scriu din masina, cu laptopul in brate; intr-un sant o negresa spala rufe in baltoaca ramasa dupa ploaie. Aici am vazut cele mai frumoase fulgere pe care mi le-as fi putut imagina vreodata, acelea pe care fotografii de pe National Geographic le cauta sa le surpinda pentru colectii de calendare. Depasim vile cu piscine si garduri foarte inalte, terminate in spirale de sarma ghimpata sau cioburi asezate anti-efractie intr-un mozaic infiorator. Ca si cand dincolo de acesti pereti este ceva foarte special ce trebuie pazit cu sfintenie.

Gradina mea s-a umplut deodata de flori. Au rasarit dintre dalele calde de piatra. Flori singure, mai multe feluri de flori, de parca cineva ar fi dat deodata liber la primavara. Am adoptat un Gekko, pe care intr-o seara, la strigatele mele, Alex l-a fugarit ca sa-l dea afara. L-a prins cu paharul, insa i-a rupt coada. Peste cateva zile l-am regsit asteptand la usa si l-am recunoscut, l-am primit si l-am acceptat. L-am  botezat Charlie. In Africa am invatat sa nu ma mai impotrivesc lucrurilor.

Am mancat la Orangerie, foarte aproape de birou, gandindu-ma la Varzaria din Cluj unde fugeam de la Orange sa iesim ieftin si bun in pauzele de masa. 15 dolari un fel principal si o bautura, business lunch din cele 4 variante pe care le gasesti pe tabla cu meniul zilei. E una singura, pe roti, pe care chelnerii o plimba pe rand pe la fiecare masa, si toata lumea asteapta cuminte momentul sa comande din singurul meniu.

In timpul sedintei de dupa-amiaza, ceva suspect a miscat deodata in aceeasi incapere cu noi. Ne-am oprit brusc din discutiile serioase si ne-am indreptat privirile spre coltul camerei, in jos, de unde venea sunetul insistent, asteptand sa descoperim un soarece. Aparatul de aer conditionat consta intr-o cutie cat televizorul, cu lamele manuale si trei viteze, montat sub fereastra intr-o gaura putin mai mare decat cutia, care da direct in strada. Un coleg mai viteaz s-a pornit sa verifice, cand ne-a fost servit timpanelor un strigat ca de lupta. Il speriase pe copilandrul care incerca sa bage mana prin gaura catre noi inauntru ; spera si el sa poata sterpeli ceva.

La dentist am platit 270 de dolari ca sa repar o masea, inca o dovada ca in Africa avem dintii mai mari. Apoi am aflat ca asigurarea mea medicala atot-cuprinzatoare nu cuprinde si urgente de acest tip. Insa a meritat deplasarea, intrucat receptionera este o minunatie de negresa, trasa ca prin inel, mulata toata in imprimeuri congoleze. Si in timp ce eu imi calmam nervii in salonul de asteptare si Alex platea, l-am auzit strigandu-mi cu glas dulce din camera cealalta, de la Receptie, in romaneste : « Are par pe piept ! »