Radacini

M-am oprit din a povesti despre ce mi se mai strica in casa si pe langa casa, atunci cand mama mi-a cerut sa postez si cateva poze pentru a nu fi banuita ca nascocesc patanii ca sa fac literatura.

Si tot n-am facut poze la freonul care se vedea iesind, a treia oara, prin aerisirea de la masina, incat a trebuit s-o duc personal in service si sa ma preocup de supervizarea reparatiilor cu telefoane repetate. Intre timp s-a mai defectat cablul (2 zile), internetul (tot 2) si nici macar amandoua o data. Duminica noapte am mutat salteaua din pat pe jos in sufragerie ptr ca s-au ars sigurantele si n-am mai avut aer conditionat decat in sufragerie. Cum sensul urgentei in reparatii, ca si in toate celelalte, nu exista, am fost peste ei si i-am adus cu japca ca sa-l repare.

In fine, viata merge inainte si fara aer conditionat. Intr-o seara, dupa ploaie, ne-am bucurat de iarna, 24 de grade la Kinshasa. Vorba lui Alex, cu putina sfortare imbracam si un sacou. Asistam la un ultim omagiu de iarna, bradul de craciun construit in piata din centru de ceva banca: un con metalic imbracat in prelata verde si impodobit ici-colo cu ghirlande de craci verzi si artificiale. Cand vantul a ridicat nitel prelata, am putut vedea cateva familii de congolezi care s-au instalat confortabil inauntru.

«Dupa sincopa din meciul cu Nigerul, va fi care-pe-care cu Mali. Diferenta e ca Mali-ul i-a batut pe Nigerani si deci egal nu ajunge ; va fi musai sa-i bateti! » , imi scrie un bun prieten observand el singur stilul de adresare la persoana a doua si nu a treia, deci m-a inclus. Gata, nu mai am scapare. Fac radacini.

Departamentul de Comunicare Interna faciliteaza concurs fain de pronosticuri pentru Cupa Africii, in timp ce colegii din Marketing se pregatesc de evenimentul anului sponsorizat de berea noastra -  Ceinture Turbo King. Cu gasca de expati , maine vom asista live la primul meci de catch din viata noastra, « Combat » pentru locul III si apoi finala, pe Stadium Velodrome de Kintambo. Inainte si dupa, artistul de mare succes Djouna BIG ONE ne va incanta urechile. Nici asta nu stiu cine e, dar voi afla. Acum mi se pare, asa cum mi-a spus altcineva, ca doar eu cred ca m-am integrat, dar ca in realitate mai am mult.

Oare cam cat?

Facebook, un fenomen complex

Il pomenesc pe JR, actor proeminent al copilariei mele. Din miile de episoade de Dallas, am retinut o singura vorba: never say never. 

Am realizat gravitatea situatiei cand Alex a devenit prieten pe Facebook cu Justin Bieber, iar mie mi-a cerut prietenia o cunostinta din studentie a mamei si, dupa ce am zis da, mi-a postat pe Timeline un mesaj personal. 

Bat hotarat catre 500 de prieteni. Am tinut musai sa-i trec doar pe cei pe care, daca i-as vedea pe strada, i-as putea recunoaste. Imi amintesc din generala ca prietenia n-o dadeai asa de repede, dar ma rog, vremurile si ratiunile s-au schimbat, trebuie sa ne adaptam. Probabil ca generatia noua nu intelege sensul acestei fraze, precum nici legatura dintre creion si caseta audio, pe care tot de pe Facebook mi-am amintit-o cu placere.
DRC a creat o simbioza suspecta intre mine si Facebook, a facut din Facebook, ca in literatura, o prelungire a fiintei mele. 

Ne regasim pe Facebook de la nastere si pana astazi, cu toti prietenii si toate familiile noastre, generatii trecute, prezente si chiar viitoare. Si nu mai e nimic de ascuns ce Facebook-ul sa nu vrea sa stie, caci pacalindu-ne cu aplicatii dragute ne-a luat de la preferinte la date personale si conturile din banca.
Un articol povesteste aprins despre traficul de organe prin intermediul Facebook, de parca instructajul de Securitate impotriva rapirilor in DRC nu ar fi de ajuns. Cica te cauta, te scaneaza, daca indeplinesti conditiile s-a facut precomanda. Ca pe un site de achizitii haine on line, insa pentru cei bogati. Tu esti marfa. Pune-ti poze frumoase. 

In lipsa stirilor din Romania, caci ale noastre 500 de canale TV in toate limbile pamantului nu au auzit si de TVR sau PRO TV International, Facebook a devenit sursa mea de informare. Ma culc si ma trezesc cu Facebook, singura pagina care se incarca rapid si iti da senzatia de vivacitate prin miscare. Si aflu cine mai like pe cine acasa in Romania, care pe unde se mai duce, cine face alti copii si fiecare dintre ceilalti copii cu ce se mai manjeste, cine joaca Saga Candy Crush ca si mine, de ce e bine sa sustii nu stiu ce cauza si ce s-a mai gatit sau mancat in seara asta. In timp real, facem checkin prin locuri, in curand vom ajunge sa se faca singur checkinul, si atunci sa vezi p-ala care mai vrea sa chiuleasca de la scoala sau sa-si insele nevasta la bere cu prietenii.

Nu se numesc degeaba retele sociale, caci au inlocuit socializarea si intimitatea.  Unii nu mai fac altceva decat Facebook in vazul lumii, explicandu-ne fiecare gand si miscare, de parca ne-ar intresa, ca ma intreb cand mai au timp sa si traiasca. 

Insa cel mai important e ca Alex s-a imprietenit cu Justin Bieber, iar eu sunt prietena cu Alex. Fenomenul este complex. 

Delicii culinare pe tocuri

Cand traiesti intr-o tara precum DRC, revine in discutiile tale cu toate cunostintele inevitabil aceeasi intrebare: "Si voi pe unde mai iesiti?" In speranta ca vei auzi nume de localuri neauzite inca, ce-ti vor desfata simturile sau macar omori plictiseala. 

De o diversitate fantastica, de la sublim si pana la hilar, te vei regasi incercand sa cinezi in conditii in care nu credeai sa cinezi vreodata.

Le Mandarin este cel mai recomandat restaurant chinezesc din Kinshasa.  Primim telefonic  indicatii despre cum sa-l gasim: " Din bulevardul Trant Juan,  mergeti vreo 500 de metri de la intersectia cu Boukin inspre Gara Centrala. E primul bloc cu mai mult de 5 etaje pe dreapta. Intrati hotarati intr-o curte, fara nicio sigla la poarta. Veti sti ca ati ajuns unde trebuie cand veti avea senzatia ca nu ati ajuns unde trebuie." Sa dea naiba, senzatia aceea de nepotrivire era atat de puternica, incat am stiut ca am ajuns bine. Printr-un dos de cladire, ca un bloc comunist, am fost indrumati de cinci bodyguarzi catre un fel de acensor stramt ca pentru carat marfa. Ne-am simtit confortabil cand au urcat cu noi in lift un cuplu mai in varsta de olandezi, alt semn bun ca am ajuns unde trebuie. La etajul 7, fara sa fie specificat pe undeva, de parca ar fi un cod secret pe care trebuie sa-l fi primit in prealabil, se deschide pe un etaj intreg restaurantul Le Mandarin. Cea mai buna mancare chinezeasca, miercurea bufet suedez all you can eat. Nota de plata, asa cum am promis sa va povestesc, evident 70 de dolari.

La Taj Tandoori am schimbat de trei ori locurile pentru ca sa vedem in farfurie, nu mergeau lampile de deasupra meselor. Noi doi in tot restaurantul cu cei 10 chelneri, care s-au insirat rapid in sir indian pregatiti sa ne serveasca. Nici unul nu stia sa ne dea detailii despre preparatele din meniu, asa ca am purtat o conversatie franco-engleza direct cu bucatarul. Pana a sosit primul rand de preparate, am avut nefericita ocazie sa privesc relaxata in jur. Un puzzle din piese de oglinda iti da senzatia ca esti intr-un spatiu mai mare decat esti, iar draperiile sunt prinse in perete cu un ingenios sistem de sarme incolacite pe un bat. Stau pe o canapea ca de compartment de tren CFR al studentiei mele la Cluj, la fel de batoasa si la fel de jumulita. Mancarea este foarte picanta, dar delicioasa, incat nota de plata, 70 de dolari, sa merite deranjul. 

Ibiza Bar este Clubul de jazz al Kinshasei. O trupa locala canta necontenit, vinerea incepand cu ora 22:30, pana la ultimul client. In seara aceea am fost 5. Aici tapas-urile sunt delicioase, de la Samosa la Fish Pili Pili, care merge super stins cu Heineken. Terasa are gard inalt de papura, prin care poti trage cu ochiul la viata de cartier de dupa. O mama si-a batut necontenit copilul vreme de vreo ora, iar un fum gros de marihuana se strecura catre noi prin gard. In strada dormeau alti cativa aurolaci, semn ca eram locati central unde viata de noapte abia incepe. 

Despre O Poeta nu vreau sa va spun decat atat: pizza la cornet. Printr-un mechanism ingenios gen Inspector Gadget, cornetul intra gol intr-un televizor pe o parte si iese plin si rumenit, pentru 2500 de Franci, pe partea ailalta. Totul intr-o toneta mobila pe care am gasit-o intr-o zi intr-o scurtatura spre casa, dupa ce doua luni am poftit la pizza la cornet vazuta pozata pe o duba a restaurantului. Merita sa mergeti la portughezi, in oricare din cele doua localuri din Kinshasa. Nu uitati sprayul anti tantari daca mergeti in locatia de langa Chantilly, au terasa cu piscina si e nasol fara.

Les Fleurs du Sel este pentru cunoscatori. T-Bone si turnedo Rosinni cu foaiegras, carpaccio de vita si tartar de somon, cu denumiri la fel de lungi si sofisticate ca si nota de plata. Farfuriile sunt cat tavile si chiar mai grele decat ele, iar castronele cu sosuri si paste de consistente diverse insotesc, in aceeasi farfurie, friptura care ti se topeste in gura. Pentru asa ocazie ne-am imbracat frumos. Iar eu mi-am adus aminte cum e sa mergi pe tocuri, pe drumurile de pamant din Kinshasa, slava domnului ca e la fel ca mersul pe bicicleta. Odata ce deprinzi sportul, nu se mai uita niciodata.

Beneficii trupesti cat C...ongo

Asa cum va spuneam deja, faptul ca de o saptamana nu a venit nimeni sa ne repare apa de la toaleta nu ne mai deranjeaza pe niciunul dintre noi.

Avem zilnic o ora de tenis sau squash pe terenurile de la Grand Hotel, unde abonamentul De Luxe iti ofera acces la facilitati cu standarde europene si extra lux de Congo. Un negru mic alearga necontenit, pentru 1-2 dolari, sa ne stranga din toate colturile terenului cu zgura cele paisprezece mingii de tenis. Lectiile te fac sa tii racheta perfect si sa dai in minge nu ocicum, ci cu eleganta, caci daca esti in Congo si oricum nu poti face prea multe, ai ocazia sa te perfectionezi in putinele pe care le faci.

Instructorul de gym este o aparitie pe harta. Despre muschii lui voi scrie separat celor mai bune prietene. Am lucrat impreuna cateva ore individuale, brate, spate si fese, ca sa ma mentin in forma pentru downhill-ul de la vara, combinat cu tenisul, squash-ul si innot-ul. Alex s-a hotarat apoi sa devina el instructorul meu personal si i-a luat munca de sub nas.

Dupa tenis, squash sau gym, urmeaza scufundarea in piscina. 30 de ture pentru Alex, pentru mine doar cateva de balaceala sa ma racoresc, un pic de plaja sau doar relaxare si uneori si sauna, desi aici nu prea ai nevoie, ai parte de ea oricum in timpul zilei daca scoti nasul afara din aerul conditionat.

La spa-ul exclusiv recomandat de A., unde miercurea si sambata este circuit inchis pentru doamne, voi beneficia de masaj thailandez si impachetari in ciocolata, iar marti si respectiv joi am de gand sa merg la cateva clase de Body Combat si Zumba.

Si in timp ce toata lumea se plange de frig si zapada prin Romania, eu ma bronzez tot mai frumos si ma simt tot mai in forma, caci vorba aceea cu 30 de minute pe zi pentru sanatate e pentru Romania. In Congo merg 4-5 portii zilnic. La ora 17 esti inapoi de la serviciu, astfel ca dupa ziua de munca primesti bonus inca o zi de viata si pentru tine. N-am avut niciodata atata timp sa ma bucur de viata in Romania si va salut din mijlocul unei saptamani in care lucram doar 3 zile, caci miercuri si joi sunt zile nationale comemorand stingerea din viata a unor indivizi congolezi cu renume, care ne-au lasat beneficiu post-mortem fiecare cate o zi in plus de vacanta.

Cred ca se apropie timpul sa plecam inapoi acasa. Pentru ca, asa cum ne-au spus prietenii expati, cand te prinzi de mesul treburilor si incepe sa-ti placa, te trezesti cu contractul la sfarsit. Mai nasol este ca si lor a inceput sa le placa cu mine, ca facem impreuna ca Harap Alb, cinci ani in sase luni. Nu vreau sa ma gandesc.

Patriotism

Cand mi-a spus "Buna ziua!" in romaneste, un sentiment placut mi-a inundat instantaneu tot corpul care plutea in piscina de la Grand Hotel. Este al treilea roman pe care il intalnim in Kinshasa, dupa o fosta colega de liceu a unei foste colege de serviciu, cu a carei adresa de mail am venit in geanta la loc sigur, alaturi de acte si portmoneu, si dupa doamna de etate respectabila de la raionul de mezeluri din Hason&Freres.

Cu A. m-am intalnit abia dupa vreo luna, iar cand ne-am gasit ne-am strans in brate asa de puternic, de parca eram prietene de-o viata si numai distanta Bucuresti-Kinshasa ne tinuse departe. Impartasim indeletnicirile aceleiasi varste, asa ca un salon spa la standarde europene si cu clientela bine aleasa si culeasa, a fost primul beneficiu impartasit, iar pentru mine realmente prima gura de relaxare pentru servicii primite de la alte natii decat congoleze.

Pe doamna de la mezeluri a gasit-o Alex. Cu flerul lui de detectiv, a stiut din prima ca au ceva in comun. De la dna A. am prins in sfarsit dedesubturile pietei de carne din Kinshasa, ce sa luam si de unde, pentru balanta sanatoasa pentru trup, dar si pentru contul din banca. Azi, de sub tejghea, am facut rost de o delicioasa portie de carnati Chorizo nescosi inca la vanzare pentru clientii de rand.

R. ne-a auzit parca vorbind si romaneste in piscina, adevarul e ca nici noi nu mai realizam in ce limba vorbim. Ba engleza, ba romana, ba franceza, uneori ne si surprindem unul pe altul, ca nu mai stii pentru ce limba sa pregatesti urechea. Si -atunci se aude un: What did you just say? (n.a.:Ce-ai zis?) si-apoi un A, c'est ca...(n.a.:a, asta era...). R. a prins el ceva bun cu urechea lui, de ne-am trezit incretindu-ne in apa, asa ne luasem cu vorba la nici o ora dupa ce ne-am cunoscut.  El face 4 ani de cand a fost trimis in DRC cu serviciul si asta ma face sa-mi aduc aminte de cei carora le ceream sfatul inainte de plecare. "Congo, zici? Chiar trebuie?" Pai da, eu chiar am avut de ales si, ca la maritis, zici da in speranta c-o sa fie bine, ca o sa ai si tu noroc, desi toti in jur iti spun sa te mai gandesti.Ca in casnicie, exista beneficii substantiale ale vieţii de expat in DRC, pe care nu le poti gusta nicium in tara ta, asa cum si intr-o casnicie ai parte de nebanuit de multe in doi, pe care nu le poti avea singur, si de aceea te complaci.

M-am umplut de acel sentiment pioneresc, de mandrie si apartenenenta, cand am vazut fularul cu litere de-o schioapa: STEAUA Bucuresti, alaturi de un mash de la Federatia Romana de Fotbal. Goarne in culorile tricolorului si un tricou al nationalei, alaturi de altele care-ti dau semnalul de pub barbatesc unde se strang si romanii nostri la meciuri. R. ne-a dus, in aceeasi zi in care ne-am cunoscut, in singurul bar romanesc din Kinshasa. Patronul G.a gatit starmale de Craciun, pacat ca nu ne-am intalnit mai devreme, si am facut rost pana si de palinca, adusa acum o saptamana de la Cluj, ca sa sarbatorim intalnirea.

Dupa o luna si jumatate in care nicidecum n-am gustat miere, am resetat contrul sufletesc si am decis sa mai dam o sansa relatiei noastre cu Congo. Luminita se vede la capatul tunelului.

Requiem pentru Manole

Am certitudinea ca ne-am mutat intr-o casa din aceea ca in filmul horror al copilariei mele, sau macar una in care un neam de Mester Manole, sub forma de fantoma zbuciumata inca, isi face veacul. Tot ce construim ziua, noaptea se naruie. Tot ce reparam ziua, se transpune in alta stricaciune peste noapte sau cel tarziu la doua zile diferenta. 

Cablul nu mai mergea si ne cazuse gardul; dupa ce le-am rezolvat, nu stiu cum sa va spun asta, iata o spun si gata : ne-a explodat buda. Toata apa din instalatie a pornit hotarat catre bucatarie si in camera in care, nu cu mult timp inainte, cazuse pisica cu tavanul. Bineinteles ca sms-ul cu notificarea s-a trimis instantaneu la Doamne Doamne, si am avut parte de diarie chiar in dimineata urmatoare pataniei cu veceul.

Nici nu a venit bine echipa de interventie, ca a si plecat. Cica e nasol si nu se poate repara asa repede. Sa vada ce se poate face ; l-am anuntat pe seful responsabil ca daca nu se face « azi » o sa-mi plateasca factura de la Grand Hotel de Kinshasa si sa faca bine sa se apuce macar de munca, pentru ca eu pe Alex nu-l mai pot tine mult din a se dezlantui. Le-am explicat muncitorilor din baie , trei la numar pe 2 metri patrati, ca nu pleaca acasa astazi daca nu repara toaleta, ci dorm la mine in baie. Si nu cu mine, ca deja se hlizeau, ci cu Alex. Din ton au inteles ca vorbesc serios si s-au apucat de spart gresia.

Au scos toaleta toata, au facut o mare gaura in ciment, au umblat si prin baie pe la vecinul, ca cica nu stiu ce conexiune ar fi pe acolo, au venit cu un ditamai excavatorul de desfundat fosa septica, au facut scandal groaznic vreo doua ore si gata. Au plecat inainte sa apuc sa verific daca s-a facut treaba. La 8 seara, cand s-a facut ora sa putem da drumul la alimentarea cu apa a vasului de la veceu,ca tocmai se terminase de uscat proaspata lucrare, s-a petrecut minunatia. Cablul de alimentare era spart in 3  locuri si curgea apa asa de tare ca s-a umplut iar, instantaneu, ligheanul. Aseara la ora 10 30 reparam iar veceul si apoi beam bere pe terasa cu muncitorii ca sa sarbatorim fericitul eveniment – o munca bine facuta la a doua incercare.

Azi apa de la baie curge neintrerupt, intre timp s-a stricat ceva la elementul flotor. Cand am venit de la birou, Alex a tinut sa-mi arate ca iarba din gradina pluteste in apa cu detergent. Este scurgerea pe care au facut-o la masina de spalat, cea pentru care au sapat groapa cat dulapul, care se tot surpa in zilele de dupa. Teava ingropata in pamant a umplut tarana pana la refuz in interior si acum a dat pe din afara. Daca mai visam cumva sa avem gazonul refacut, iata si visul asta spulberat; ne-am uitat unul la celalalt si am cazut de acord : "Je m’en f@$!'' Putem sa traim cu apa cu detergent in curte inca 4 luni, cat mai avem de stat in Africa. Am inchis si usa la baie, ca sa nu mai auzim apa de la buda curgand.

Inapoi in exil

Am savurat maxim fiecare clipa de fuga din DRC, cu fiecare pas pe care il puteam face pe strazile din Pointe Noire in voie, cu fiecare magazinas si local ingrijit in care intram. Mandimba Lodge ne-a rupt de realitate pentru cateva ore, intr-o plimbare cu piroga pe un lac negru si cu apa atat de limpede ca parca navigam pe o oglinda. Padurile de mangrove se deschideau sa ne faca loc, cu copacii incurcati intre ei si plecati inspre adancuri, crapii sareau in jurul barcii noastre dupa cate o musculita pe care si noi o puteam vedea pe luciul apei, iar pasari mari cat berzele zburau linistite pe langa. Pe kilometri, nici tipenie de om. Doar vaslasul acesta cu piroga lui, ne astepta de parca ar fi stiut ca venim.

Dioso Gorges este o dolina impresionanta, cu pereti inalti de vreo suta de metri, de culoarea portocalei uscate. Am coborat si apoi urcat vreme de o ora pe un teaseu intortochiat din jungla acestei doline. In numai cateva clipe ne puteam stoarce hainele de pe noi, atat de cald si de umed era aerul, ca am simtit ca mi se taie respiratia si a trebuit sa ne oprim ca sa imi revin. Am ajuns inapoi in sat uzi si murdari ca niste adevarati exploratori si am baut cu nesat cate o nuca de cocos destupata cu maceta la barul comunal. 

Seara, pe ploaie torentiala, am fugit sa ne racorim in piscina. Turna atat de puternic pe umerii nostri, ca si cand cineva  vroia sa te impinga sub apa cu putere. Am incheiat ziua cu langustele cu cascaval de la Twiga, absolut delicioase, important este sa nu te uiti prea bine la orataniile din farfurie.

La intoarcere, pe avion, mi-am gresit costumatia. M-am imbracat in blugi si o camasa de in, incaltat cu espadrile, in timp ce ele afisau rochii lungi din draperii si sandale cu strasuri. Am inteles in final de ce ele poarta rochii lungi pana in pamant, dupa ce am vazut primele dame cu glezna dezgolita. Nu au desoperit inca epilatul. Ei poarta ghiul, costum si pantofi de leopard, iar de pe maneca sacoului nu isi scot niciodtata etichetele de firma. 

Chiar si asa, am fost oricum atractia aeroportului. Eu si Miss Congo. Ea - pentru ca era deosebit de frumoasa, inalta si subtire in rochia ei lunga de gala, cu diadema licarindu-i inca pe coc si panglica tip drapel purtata intr-o parte pe umar. Eu-pentru ca eram alba.

Imi astept geamantanul Samsonite, cu pereti grosi anti-efractie si coduri nenumarate, sa vina dintre bagaje. Sacose de rafie, galeti si lazi frigorifice de plastic, impachetate bine in celofan anti-furt, curg pe banda rulanta a aeroportului din Brazaville. Ne uitam unul la celalalt si ne dam seama ca ne apuca disperarea. Vacanta noastra s-a terminat. Ne intoarcem acasa in Kinshasa.

Inainte de a intra definitiv in port, am cerut sa mai fim o data plimbati prin oras ca sa ne clatim ochii. Desi cu acelasi nume, doar la o aruncatura de bat distanta, Brazaville si intregul lor Congo este mult mai civilizat si mai curat, mai aproape de normalitate. Am gasit un fast food la care am mancat, pentru urmatoarele patru luni, falafel si saorma. Inauntru erau oameni care nu se uitau  urat la noi. Am primit si un meniu complet, in caz ca vrem sa facem comanda de acasa. In Kinshasa nu exista asa ceva. Nu stiau ca, din pacate, stam peste fluviu, in celalalt Congo. Am plecat amandoi cu greu, iar eu m-am gandit ca nu credeam sa regret vreodata saorma.

In port am fost numarati si rasnumarati ca vitele, noi si bunurile noastre. Biletele de salupa am aflat ca nu conteaza asa de mult, insa sa tinem bine biletul cu declaratia de avere: "3 genti de mana, 1 geamantan, 4telefoane, 1 PC, 1 Ai ped, x dolari, Y Franci congolezi de Congo si z Franci congolezi de DRC." In DRC, faptul ca esti alb te pune in capatul listei la orice. Pasapoartele noastre au fost asadar lasate la urma, pentru fiecare rand de completare pe foaia de vama A4 agentul de securitate avea nevoie de cateva minute bune, pentru ca intre timp vorbea tare la telefon si se hlizea cu toti ceialti negrii din rand si din birou. Dupa ce mi-au vazut viza de lucru la Bralima, francii congolezi de DRC s-au terminat toti, caci au sarit efectiv pe noi pentru spaga. Si nu-mi doream decat sa ajung odata acasa.

Am ajuns. Televizorul nu merge, iar o bucata de 4 metri de gard viu a cazut peste masa din curte. Bineinteles, pana luni nu se poate face nimic. Bine ati venit inapoi in Kinshasa!

Imigranti in celalalt Congo

Plaja din Pointe Noire este fundalul unui adevarat joc pe calculator tip Hidden Object, cele pe care le-am descoperit si noi, din plictiseala, in zilele cu ploaie torentiala ale vacantei noastre. Bidon, periuta de dinti, cutie de crema de par, siringa, cana, capac, capac de veceu, slap, pantof, crab transparent fugind in lateral, pui negru de broasca testoasa. Valurile lovesc cu putere, iar in anumite locuri trebuie sa ai grija la picioare, caci nu stii ce te-ar putea secera dintre obiectele ascunse aduse de valuri. Cand hotelurile de lux si vilele se termina, orasul face loc unor gramezi de gunoaie cat casa, aruncate de localnici imediat langa imobilele lor. Dar avem garduri, ferestre, trotuare, taxiuri albastre si, special pentru mine, un magazin european de incaltaminte si unul de lenjerie intima, in care mi-am facut cumparaturi pentru urmatoarele patru luni de exil, precum si Guiness pe care il pot savura la discretie fara sa simt ghiara tradarii cum ma insfaca. Bracongo-Heineken produce aici sub licenta Arthur Guiness, asa cum prepara si dupa reteta secreta a Coca Cola.

Alex a rasfoit iar internetul, in cautarea de locuri in care sa facem si altceva decat stat la restaurant si la plaja ca pensionarii.  Ne-am prajit bine intr-o singura zi, pe sub tot stratul nostru de crema cu SPF 50, asa e de aprig soarele pe aici. Cand iesi din camera cu aer conditionat, caldura te secera de parca ai fi pasit intr-un cuptor, spre fericirea mea si spre nefericirea lui Alex. Cert eu as putea trai vesnic intr-un oras cu vara eterna.

Nu intrebati la Receptie ce se poate vizita in zona, caci localnicii nu inteleg de ce, dupa ce te-ai cazat la hotel cu piscina, ai fi interesat sa vizitezi nu stiu ce chei sau sa te pierzi prin jungla. Exista un sofer al resortului, care mai merge el cu turistii pe undeva, dar n-avea masina inregistrata asa ca nu s-a bagat. Am fost sfatuiti sa inchiriem un taxi cu ziua, iar ca sa fim linistiti noteaza ei numarul masinii si suna la Politie daca nu ne intoarcem pana seara la 8.

Dupa ce am oprit mai multe taxiuri ca sa inspectam masina si sa intervievam soferul, l-am ales pe John si Toyota lui Corolla luata acum 12 ani la ocazie din Europa. Nu il cheama John, dar avea un nume asa de complicat, ca Alex l-a intrebat daca n-are si altul, mai scurt si cum n-avea, i-am dat noi unul. Pentru 50 de dolari pe zi individul s-a lasat usor rebotezat. M-am afundat in canapeaua din spate a masinii, intr-o galbejita blanita ciobaneasca. Stickere cu Nike patronau bordul, iar nelipsitele matanii, alaturi de odorizantul de masina in forma de bancnota de 100 parai, atarnau la oglinda retrovizoare si la becul din plafon. Plafonul, putin desprins prin laturi, parea ca o sa cada peste noi la prima groapa, insa masina a rezistat eroic pe toate drumurile de tara unde, in inconstienta noastra, am cerut sa fim dusi. Ne-am intepenit o data pe un damb, cu masina suspendata si rotile aproape in aer, dar am coborat in noroi si am impins-o toti trei inapoi pe drum.

In resortul nostru de trei stele afisate si confort de doua, pret european de patru spre cinci, trebuie sa insisti ca sa se ti se schimbe prosoapele murdare. Din 7 zile cat am ales sa stam,  aflam apoi ca 5 e inchis la piscina si sala de fitness, magazin si coafor. Iar la restaurant e vreo doua zile liber, ca doar e revelion. Pentru ca am protestat pana la directorul hotelului, s-au deschis toate pentru noi. In camera, o priza curge din perete intr-un loc acoperit bine de mobila sa nu se vada, iar cu o zi inainte de plecare mi-am gasit toate hainele imbibate de apa pe raft, pentru ca se scursese din aparatul de aer conditionat plasat strategic de arhitect fix deasupra dulapului. Cu greata, au venit sa il repare, cu si mai multa greata mi-au dus hainele la curatatorie pe banii lor. Cand s-au intors, lipsa bluza mea alba de dantela si au cautat-o o zi tot staful fara sa-i dea de urma, pana ce m-am bagat eu singura in curatatoria resortului si am gasit-o imediat. Cred ca si-o pusese careva deoparte.

Si la magazin vanzatoarea mi-a facut calcule astfel incat sa ii iasa de un bacsis de 20 de dolari, dupa care imi explica cum nu stiu ce nu ii merge ei in aplicatie si de-aia. Prietena mea, poate nu vorbim noi perfect limba voastra, dar am invatat sa socotim inca din scoala primara. 

La Revelion plictiseala si caldura. Erau toti gatiti ca la nunta, am mancat prepelita si alte nebunii, am castigat marea tombola cu numarul 70 care ne urmareste in continuu de cand am venit in Africa, n-am apucat inca sa va provestesc, dar o voi face in curand. Am donat abonamentul pe 3 luni la sala de sport din resort unei gagici bine de la masa de langa, dupa ce am aflat ca tocmai s-a mutat in Pointe Noire si care m-a pupat dublu decat olandezii pentru ca i-am facut anul. O trupa de tineri, nu tocmai sincronizati, ne-au dansat furtunos pe cateva piese, incheind cu dansuri din buric pe "This is Africa". Dupa ce am mancat si din tortul de nunta, prezentare deosebita cu mult ananas, am fost in camera o tura sa ne mai aerisim ca nu se mai putea sta de cald (Alex a schimbat nu mai putin de trei camasi) ,  iar cand ne-am intors nu mai era nimeni la revelion, iar masa noastra disparuse cu totul, inclusiv cu salul si masca mea de pene primita de la organizatori. Era ora unu si jumatate. Intr-un final, salul l-am recuperat. Ne-am mai jucat o tura pe calculator si ne-am culcat fericiti in 2013.

Drumul

Vacanta noastra a inceput sambata dimineata, cand am pornit cu bagaje, softer si primul agent de protocol catre vama din portul Kinshasei, destinatia: Pointe Noire.
 

Referintele ne-au pregatit pentru cateva ore in care nu vom sti ce ni se intampla, dar in care putem fi linistiti ca totu-i in ordine. Usor de spus, greu de facut. A calatori inseamna sa-ti dai pasapoartele si bagajele pe mana agentilor de protocol si oficialitatilor, care stiu mai bine decat tine ce sa faca cu ele. Pentru dumul Kinshasa-Brazaville-Pointe Noire ne-au fost alocati patru agenti de protocol, de aceiasi colegi care nu mi-au raspuns la mailuri cu saptamanile.

Dupa ce ne-am platit la ora 8:30 biletele pentru barca rapida de trecut fluviul, cea de 30 de dolari persoana, am aflat ca suntem pasagerii cu numerele 9 si 10, deci ca avem sanse sa trecem fluviul la timp ca sa prindem avionul de 12:45. Verificarea documentelor s-a facut la o masa de plastic in soare maxim si am fost trecuti cu grija pe o coala A4. Pasapoartele au ramas acolo, iar noi am continuat traseul intr-o cladire care nu arata mai bine decat lagarul de concentrare de la Dachau, pe care l-am vizitat cu emotie acum cativa ani. Am fost invitati de doua dame musculoase intr-o camera obscura unde ni s-a cerut sa despachetam bagajele, iar la palmarea a cateva bancnote de 200 de catre inotitorul nostru ni s- a spus ca le-am despachetat deja si ca totu-i in regula.

Cladirea se termina intr-o curte interioara inconjurata cu grad inalt de gratii, unde urma sa ne petrecem vreo ora si jumatate la mese si scaune de piatra stil Stonehenge. Mi-a fost putin frica sa nu ratam salupa, dar de fiecare data cand venea cate una, un individ striga puternic prin gard catre noi niste treburi in Lingala. Agentul nostru a stiut cand ne-a venit randul, cu pasapoarte cu tot, nu stiu ce-au tot facut cu ele o ora si jumatate. Am intrat intr-o barca ingramaditi cu bagajele noastre pe puntea de 1 metru jumate, iar exact inainte sa plecam geamantanul meu a fost aruncat afara pe doc, inainte sa apuc sa-l prind sau sa protestez. Cica eram prea grei si vine bagajul meu cu alta salupa.

La Brazaville ne-a asteptat un alt agent de protocol, care dupa ce mi-a spus pe nume ne- a luat pasapoartele si ne-a incuiat in masina. Bagajul meu a venit si el dupa vreo jumatate de ora, cand am redevenit bucurosi ca vom prinde avionul. Am admirat orasul, fara doar si poate mai civilizat decat Kinshasa, au pana si taxiuri si trotuare. Ajunsi la aeroport, am fost predati unui alt agent de protocol, care a facut check-in-ul si a depus bagajele in numele nostru. Am trecut pe la controlul de securitate cu o sticla de apa de 2 litri si nimeni nu ne-a adus aminte ca maximul permis e de 100 ml, numai bine ca urma sa ne fie cam sete pe avion - vom primi fiecare un suc mare cat shot-ul de tuica.

Momentul in care s-a anuntat imbarcarea la poarta noastra a creat agitatie, semn ca avea sa se petreaca ceva. Alex parea si el conectat, aflase el ceva de pe bloguri. Trebuie sa tii strans randul, ca se imping cu nesimtire sa intre in fata ta de parca ar putea rata avionul, iar cum n-au descoperit inca deodorantul, te dai in laturi si-i lasi. Am dormit extrem de bine pe avion, ca si cand aveam nevoie sa-mi incarc bateriile, dupa ce m-am dat generos cu parfum si l-am imbibat si pe Alex. Langa mine, un tip crispat probabil de primul sau zbor, a studiat necontenit punga de rau de avion si instructiunile de salvare.

La aterizare nu s-a aplaudat, ca in avioanele noastre cu romani, insa erau vizibil usurati de faptul ca am ajuns cu bine la destinatie. Si noi, insa din cu totul alt motiv.