Referintele ne-au pregatit pentru cateva ore in
care nu vom sti ce ni se intampla, dar in care putem fi linistiti ca totu-i in
ordine. Usor de spus, greu de facut. A calatori inseamna sa-ti dai pasapoartele
si bagajele pe mana agentilor de protocol si oficialitatilor, care stiu mai
bine decat tine ce sa faca cu ele. Pentru dumul Kinshasa-Brazaville-Pointe
Noire ne-au fost alocati patru agenti de protocol, de aceiasi colegi care nu
mi-au raspuns la mailuri cu saptamanile.
Dupa ce ne-am platit la ora 8:30 biletele pentru
barca rapida de trecut fluviul, cea de 30 de dolari persoana, am aflat ca
suntem pasagerii cu numerele 9 si 10, deci ca avem sanse sa trecem fluviul la
timp ca sa prindem avionul de 12:45. Verificarea documentelor s-a facut la o
masa de plastic in soare maxim si am fost trecuti cu grija pe o coala A4.
Pasapoartele au ramas acolo, iar noi am continuat traseul intr-o cladire care
nu arata mai bine decat lagarul de concentrare de la Dachau, pe care l-am
vizitat cu emotie acum cativa ani. Am fost invitati de doua dame musculoase
intr-o camera obscura unde ni s-a cerut sa despachetam bagajele, iar la
palmarea a cateva bancnote de 200 de catre inotitorul nostru ni s- a spus ca
le-am despachetat deja si ca totu-i in regula.
Cladirea se termina intr-o curte interioara
inconjurata cu grad inalt de gratii, unde urma sa ne petrecem vreo ora si
jumatate la mese si scaune de piatra stil Stonehenge. Mi-a fost putin frica sa
nu ratam salupa, dar de fiecare data cand venea cate una, un individ striga
puternic prin gard catre noi niste treburi in Lingala. Agentul nostru a stiut
cand ne-a venit randul, cu pasapoarte cu tot, nu stiu ce-au tot facut cu ele o
ora si jumatate. Am intrat intr-o barca ingramaditi cu bagajele noastre pe
puntea de 1 metru jumate, iar exact inainte sa plecam geamantanul meu a fost
aruncat afara pe doc, inainte sa apuc sa-l prind sau sa protestez. Cica eram
prea grei si vine bagajul meu cu alta salupa.
La Brazaville ne-a asteptat un alt agent de
protocol, care dupa ce mi-a spus pe nume ne- a luat pasapoartele si ne-a
incuiat in masina. Bagajul meu a venit si el dupa vreo jumatate de ora, cand am
redevenit bucurosi ca vom prinde avionul. Am admirat orasul, fara doar si poate
mai civilizat decat Kinshasa, au pana si taxiuri si trotuare. Ajunsi la
aeroport, am fost predati unui alt agent de protocol, care a facut check-in-ul
si a depus bagajele in numele nostru. Am trecut pe la controlul de securitate
cu o sticla de apa de 2 litri si nimeni nu ne-a adus aminte ca maximul permis e
de 100 ml, numai bine ca urma sa ne fie cam sete pe avion - vom primi fiecare
un suc mare cat shot-ul de tuica.
Momentul in care s-a anuntat imbarcarea la
poarta noastra a creat agitatie, semn ca avea sa se petreaca ceva. Alex parea
si el conectat, aflase el ceva de pe bloguri. Trebuie sa tii strans randul, ca
se imping cu nesimtire sa intre in fata ta de parca ar putea rata avionul, iar
cum n-au descoperit inca deodorantul, te dai in laturi si-i lasi. Am dormit
extrem de bine pe avion, ca si cand aveam nevoie sa-mi incarc bateriile, dupa
ce m-am dat generos cu parfum si l-am imbibat si pe Alex. Langa mine, un tip
crispat probabil de primul sau zbor, a studiat necontenit punga de rau de avion
si instructiunile de salvare.
La aterizare nu s-a aplaudat, ca in avioanele noastre cu romani, insa erau vizibil usurati de faptul ca am ajuns cu bine la destinatie. Si noi, insa din cu totul alt motiv.
La aterizare nu s-a aplaudat, ca in avioanele noastre cu romani, insa erau vizibil usurati de faptul ca am ajuns cu bine la destinatie. Si noi, insa din cu totul alt motiv.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu