Parle-vu franse?

Dupa ce ochii mei au vazut provincia, Kinshasa mi se pare un mega city, in care am si eu locul meu, mai ales de cand am inceput sa vorbesc franceza.  Cand am plecat, mi-a spus un prieten ca asa va fi : la un moment dat, chiar nu-ti mai pasa de gramatica si nici de vocabular, ii dai inainte si te minunezi si tu ca-ti iese. Iar ei nu doar ca pricep, ci se bucura mai mult decat tine ca vorbesti  limba lor, mai bine decat ieri si mai putin bine decat maine. Ma incurajeaza continuu si imi dau timpul de a-mi gasi cuvintele, caci sincer aici e cel mai complicat.

Dupa ce ajungi in sfarsit sa vorbesti o limba straina si treci brusc la o alta, realizezi ca nici pe prima n-o mai stii bine. In cap ai permanent un amalgam de cuvinte, franco-englezo-romane, dar ii dai inainte cu furculision si cu fraze intregi pentru fiecare cuvant pe care nu-l stii, ca si cand ai citi din dictionarul enciclopedic explicatii de cuvinte. Si ei pricep. Oricum, nici daca ai vorbi fluent nu ar pricepe mai bine.

Cel mai tare este cu Arra in masina, cand, negasind un imbecil de cuvant, incerci prin toate metodele sa scoti de la el cuvantul, ca sa-l inveti si tu (cele doua mini-dictionare portabile, primite cadou de la tata inainte de plecare, nu sunt intotdeauna de folos). Si atunci ne regasim ca intr-un team-building cand jucam mima, si aveam voie s-o dam oricat de tare pe de laturi, numai sa se prinda auditoriul care-i cuvantul. Si cu semne, si cu sunete, si cu diverse alte metode, gen : Arra, cum spui tu asta fara sa folosesti cuvantul asta si folosind un alt cuvant in locul lui ? (ca sinonim nu stie ce-i)

Am decis cu Alex, intr-un moment de luciditate, ca 6 luni nu ma urc la volan nici daca mor de dorul condusului. Deja mor. Aici nu exista reguli de trafic, pietonii traverseaza oriunde si oricand ti-e lumea mai draga, iar noaptea nici nu se vad, ca doar sunt negrii. Regula de intrat pe contrasens e asta : care prinde primul groapa pe sensul lui, se baga pe sensul celalalt.

Mai sunt si poduri care nu-s atat de mari sa intre masini pe ambele sensuri, desi drumul nu se face cu un sens. Si atunci da-i asteptare, daca un camion intra primul se blocheaza ambele sensuri. Avem un pod din asta fix in fata intrarii de la Personal. Ca asa e aici, cu intrari : intrarea de la Marketing si Vanzari, intrarea de la Personal, intrarea de la Securitate. Gate 1, Gate 2 si asa mai departe. Nici portile astea nu-s mereu mari cat camioanele care vor sa intre pe ele, si atunci se mai harsaie cate unul de poarta sau de gard, in incercarea de a intra in incinta.

Daca doamne fereste ai vreun accident in oras cu masina, regula e sa suni la Securitate si sa o stergi de la locul accidentului. Nu care cumva sa opresti sau sa cobori din masina, ca mai ales daca esti alb, s-ar putea s-o incurci rau. Asa, cu sofer congolez, mai treaca-mearga, macar nu te linseaza, ca le vorbeste pe limba lor si, cu o spaga mica, se rezolva.

Am facut rost de carnet de conducere pentru Alex. E barbat, e mai bagacios pe contrasens, si mai ales, ajunge la pedalele jeep-ului, nu ca mine. In 2010 s-a schimbat legea : ca sa iei carnet, chiar daca ai déjà unul de prin tara ta, trebuie sa dai examen la sala si in oras. Am gasit rapid scurtatura, insa nu noi, ci politia. I-au emis carnetul cu anul 2010, ca sa nu mai fie atata bataie de cap.  In sfarsit ceva la care s-au miscat repede.

Schindler's list si diferente culturale

Am inteles de ce am nevoie de Jeani cand un intreg musuroi de furnici s-a spart la mine in baie. Dupa ploaia torentiala de duminica, din toate crapaturile gresiei au inceput sa musteasca furnici, mici dar multe, am vazut-o pana si pe regina lor, una mai mare si mai vitezomana. Seara am dat cu spray, iar dimineata a strans Jean toate urmele macelului.

Saptamana trecuta i-am cumparat un sapun si un spray, apoi ne-am codit care din noi sa-i explice ca e musai sa le foloseasca. Pana la urma a facut-o Alex, capul familiei, ca ii venea sa-l bage in dus si sa puna mopul pe el. I-am interzis sa stea in sufragerie, pentru ca lasa in jur un miros greu suportabil de noi. Mi-a spus mie o prietena ca asa va fi, ca au un miros aparte cu care e posibil sa nu te poti obisnui - si bine ca mi-am luat provizii de parfum, sa-mi tot dau pe sub mustata cand am intalniri.

Nici profesoara de franceza nu miroase mai frumos. Trebuie sa stam mai departe una de alta, adica eu de ea si i-am explicat ca am eu un tic, sa ma tot dau cu parfum. Ca am pielea acida si nu tine de dimineata pana seara, ba chiar se duce in doua ore si trebuie sa-l reimprospatez.  Mi-e teama ca o sa ma apuc de mintit cu atata minciuna in jurul meu.

Dupa ce l-am prins mintind pe Jean ca a dat cu spray-ul de furnici si prin alte camere, zau daca pricep de ce ?(bietul de el, dupa ce ca e nepriceput facut gramada mai este si balbait, am uitat sa va zic), astazi am avut cu el o ultima discutie despre ce stie sa gateasca. De o saptamana si jumatate n-a reusit sa ne convinga ca are habar de-ale bucatariei. Zice ca stie sa gateasca supa la plic, iar ca desert : « banane, papaya, ananas si chec ».  De restul ne-am prins.

A prajit cartofi si snitele in ulei de masline extravirgin, pecum si toate celelalte mancaruri. Cand mi-a aratat ca s-a terminat uleiul mi s-a facut negru in fata ochilor. I-am aratat uleiul de gatit, un bidon de 15 litri. Era neatins. Papaya a lasat-o sa se coaca prea tare, asa ca atunci cand a facut salata de fructe, deja n-o mai puteai manca. Intr-o dimineata painea avea mucegai pe margini cand a adus-o pe masa din toaster, iar friptura de azi era prajita in baie de ulei si innegrita de numai.  

Sa ma simt bine ca gatesc mai bine decat bucatarul ? Profa de franceza, localnica fiind, m-a incitat la o discutie despre mariaj si viata de cuplu, ca tot veni vorba de gospodarie. Prima intrebare: cu cat m-a cumparat Alex.Pardon ?

Asa e aici, e bine sa ai fata, ca atat tatal cat si unchiul primesc bani de la viitorul mire ca sa-si dea fiica de-acasa. A cumparat-o barbatu-sau cu 1300 de dolari, sincera sa fiu nici eu nu dadeam mai mult. Daca n-are bani ginerele, merge si o turma de vite. Vai de viata lui Alex daca aveam tata congolez. Asa, in Romania fiind, am fost mai ieftina pana si decat profa de franceza.

Am luat decizia, cu toata mila ce o nutresc pentru Jean si pentru cei 8 copii ai lui, ca nu mai pot asa. « Friptura crezi ca o poti face la cuptor, Jean ? » « Incerc ». Maine mai incearca ultima data, pentru ca rabdarea mea s-a scurs. Tocmai acum, cand a invatat si el, in sfarsit, sa se spele.

Seli Safari

La Resort, personal in plus ca pretutindeni. Pare ca patronul i-a angajat pe toti pe o raza de cativa kilometri, doar-doar i-o scoate din saracie. Te saluta in grupuri, si nu pentru ca e respectuos sa salute, ci pentru ca spera sa primeasca ceva.

Daca nu primesc, au grija sa speculeze neatentiile si-si iau singuri. Peste noapte, de sub Paillota inchiriata pentru gratar a disparut continutul unei intregi cutii frigorifice de 50 de litri, carne si altele de-ale gurii pentru a doua zi, incat dimineata prietenii nostri au fost toti nevoiti sa comande mic dejunul complet de 15 dolari de persoana – o omleta, o cafea, paine, un cub de unt, o felie de branza si una de salam. Noi doi, mai precauti, am avut grija sa nu lasam nimic pe afara dupa gratar ; si am mancat si pe drum inapoi!

Ca si cum n-ar fi indeajuns ca fura, mint de sting. Trebuie sa evaluezi de doua ori candi ti spun ceva si, pe cat posibil, sa mai verifici cu un alb. Daca nu o faceau, colegii nostri ar fi stiut ca suntem mana-larga, pe Arra l-am platit pentru acest weekend cu nu mai putin de 60 de dolari, pe langa mese si cazare, ca atat le-a cerut soferul lor avand in vedere exemplul cu  romanii. Ne-am pus de acord si au primit fiecare cate 20 de dolari pentru deplasare, plus un loc la tent si o seara la piscina din resort, ca noi toti.

Cascada este parte a proprietatii. Cobori lespezi de piatra si radacini vreme de zece minute, apoi urci iar pana pe platoul din fata cascadei. Si ajungi fata in fata cu raul Zongo, care arunca tone de apa de la o inaltime de aproximativ 60 de metri. Si azi noapte am fost aici si auzeam sunetul cascadei, dar nu mi-am inchipuit ca natura se joaca atat de strasnic si atat de aproape de noi. Imaginea, zgomotul si loviturile stropilor de apa pe piele te fac sa-ti pierzi respiratia.

Si mai ai de vizitat Seli Beach, pentru care iti trebuie ghid. Ai de mers tot inainte prin trei sate, de facut stanga la doua intersectii si chiar nu ne-am fi descurcat. 6 dolari de persoana, noi fiind treispe. Plaja nemaifiind cand am ajuns acolo, dar nu-i bai, noi ne distram oricum. Am vazut plase-capcana agatate prin padurea tropicala, semn ca pe acolo sunt la mare cautare liliecii.

Ne-am facut loc spre alte cascade, din cele mai mici de pe Zongo, unde aveam sa facem si o binemeritata baie. N-am stiut ce ne mai asteapta.

Nici bietul sarpe veninos care dormea intr-o crapatura de stanca , la mai putin de 1 metru de locul prin care ne-am strecurat noi. Asta pana ce unul din localnici l-a palit in cap cu o ditamai craca, pe care am crezut c-o va folosi ca sa-l imobilizeze si indeparteze, ca-n capturile de serpi ale lui Bear Grills. Totul s-a petrecut atat de rapid, ca nici nu am priceput ce se intampla si de ce. In chiotele noastre, sarpele si-a luat bate in cap pana ce teasta i-a fost zdrobita si ii atarna parca nedorind sa se dezlipeasca de trup, iar in coada inca ii mai zvacneau ramasitele vietii. Salvatorul nostru parea ca se chinuie, cu aceeasi bata, sa-i separe capul de trup, asa ca Alex s-a oferit sa-i dea cutitul lui de drumetie, acelasi  pe care il folosim la orice, inclusiv la facut sadvich-uri.

I-au taiat beregata ca sa-i indeparteze glanda de venin. Unul din localnici a aruncat cu grija capul, iar altul a adus restul sarpelui pe mal, fericit si triumfator.

Dupa ce gasca a facut poze cu sarpele fara cap inca miscand si l-au lasat sa se linisteasca la juma de metru de prosopul si hainele mele, am pornit inapoi pe carare, catre masini. Credeam ca s-a terminat.

In parcare am asistat fara glas la prelucratul sarpelui cu mana si maceta, pe un butoi de metal in jurul caruia ne stransesem toti : de la taiatul sau in lung si curatatul de organe, pana la despielitatul si – punct culminant - transatul lui, frareste in trei, totul intr-un miros greu suportabil. Abia atunci am acceptat ca trei familii aveau sa cineze astazi pe indestulate. Au imbracat carnea in frunze si au disparut asa cum si aparusera printre noi.

 Arra a pastrat pancreasul si l-am carat pe undeva cu noi in masina pana inapoi in Kinshasa. Pentru  ca daca, pe viitor, ti se intampla sa te muste vreun amarat din asta, poti sa-l bei pentru antivenin si sa mai ai o sansa sa scapi.

Adevarata Africa

Proprietatea de la Sefi Safari Resort iti ofera acces la primul sit turistic din republica asta democrata, cascadele de pe Zongo.  Le aveam pe lista pentru unul din weekend-uri si a fost sa fie acesta, cand stagiarii Bralimei, barbati tineri si frumosi toti ca niste actori, s-au hotarat sa mearga si ei. Noi 2 romani, 2 frantuzoaice (intre care si prietena mea Lorelai), 9 olandezi, 4 soferi congolezi si 4 jeep-uri bine dotate de off road, pentru ca din cei 220 de kilometri pana la Zongo Falls, 60 urmau sa fie pe macadam.Ne-am pregatit sufleteste pentru o drumetie de cateva ore prin cel mai sarac stat din lume, potrivit ONU.

Iesirea din Kinshasa a durat doua ore. Parea ca toata lumea se grabeste sa paraseasca orasul in weekend, de parca ar avea unde sa se duca. Odata ce treci bariera care desparte Kinshasa de restul lumii, nimicul se intinde si le curpinde pe toate, cuvantatoare si necuvantatoare.

Baraci darapanate, vopsite in culori tari, insirate pe kilometri, toate in mijlocul unui lut rosiatic, fara trotuare, ce ridica nor gros de praf in urma celor care pasesc. Vehicule, oameni si animale, toti laolalta, intregesc peisajul cu miscare si zgomot infinit de targ. Tarabele sunt insirate pe jos pe foi de plastic cat o fata de masa, dupa cat de larg a fost revendicat locul. Gramezi de condimente, banane si rosii, ananas, mango si papaya, piri-piri, cartofi dulci, manioc sau pachetele infasurate bine in frunze de palmier, nu vreau sa stiu cu ce inauntru. In tuciuri de lut, bucataresele isi fierb mancarea in strada. Pe ritmuri congoleze care fac gramada-ntreaga sa fremete, un bar se aprovizioneaza cu Primus.

La coafor Sharon poti ramane fara paduchi (serviciu de curatare inclus) ori te poti rasfata cu codite impletite si mese de par, dupa pofta inimii. Poti cumpara apa la punga, mancare la lighean sau, mai bine, ramai in masina. Copiii si adultii deopotriva se inghesuie la marginea drumului sa ne faca cu mana, iar eu primesc, randuri-randuri, bezele. Cand soferul se opreste in trafic, geamul meu se umple de fete curioase care ma privesc indelung. « Mundele », aud. « N-au mai vazut o femeie alba », imi traduce Arra. Privirile lor patrund pana in suflet. Au ochii asa de negri si fericiti, ca ma doare.

Epave de masini, incarcate pana la refuz cu bagaje si oameni, incapabile sa se urneasca din loc, blocheaza drumul din cand in cand. Am fost inspirati sa depasim una inainte de panta, caci in urma noastra vechiculul a fost inghitit de pamantul vascos, de-a latul drumului, pana peste roti.

Apoi electricitatea si apa curenta se termina, si totul pare a fi construit de insusi Robinson Crusoe. Cocioabe de chirpici, multe nu mai mari decat patul cu baldachin de la Monsieur Marcel, fara ferestre si usi, doar cu acoperis de stuf si mormintele bunilor si strabunilor langa. Rufe la uscat in copaci, nou nascuti jucandu-se-n glod, parinti, gaini si capre, uneori si cate un caine schilod, toti in acelasi loc, impartind o singura viata si o singura moarte.

Si cand noaptea se lasa, in luminile farurilor vedem spectacolul nocturn. Camuflati in bezna, alearga spre noi si dupa noi, din tufisuri si din cocioabele lor, ca si cand ne asteptau pregatiti ca venim. Dupa inca doua ore de mers in intuneric total, o alta bariera de fier se ridica si suntem primiti in lumea de dupa, la Seli Safari Resort, Chuttes de Zongo.

Pe bezna, dupa gratarul traditional si cateva beri, am facut o mini-plimbare in zona amenajata a resport-ului, o adevarata gradina botanica. Ne-am intors hotarati cand am dat de pancarta pe care scria: « Eviter la promenade pendant la nuit ou avoir pris de l’acool.” (n.a.:evitati plimbarea pe timpul noptii sau daca ati baut alcool). E adevarat ca zgomotul infernal al cascadei se auzea din ce in ce mai aproape.

Ne-am retras in propriul bungalow, ales pentru ca de la o varsta inainte incepi sa-ti doresti un pic de confort. Acesta a constat, la schimb cu 100 de parai, in asternut, electricitate, toaleta si dus. Ganganii diverse misunau pe langa pat si am adormit, fericita ca ma aflu aici, inainte sa le simt atingerea pe piele.

Productivitate

In intersectia cu Poislit, zilnic stau 6-7 politai. Unul dirijeaza circulatia si ceilalti se uita. Azi am mancat la Chantilly, patiserie de fitze a Kinshasei. Pe o bucata cu 10-12 mese, lucreaza nu mai putin de 8-9 chelneri. Unul serveste si ceilalti stau gramada langa casa.

Nu cred ca trebuia sa vin eu europeanca, haserista de meserie, ca sa ma prind de ce stam atat de prost cu productivitatea in Africa. Aici Dorel e peste tot, in tot si in toate, unul matura si altul tine farasul, unul iti da marfa si altul iti ia banii, iar apoi ne-ntrebam de ce dam douajde dolari pe o cutie de margarina. Normal, ca trebuie si compania de margarina sa traiasca din ceva dupa ce plateste salariile tuturor angajatilor si rudelor si prietenilor si cunostintelor celor care lucreaza (adica stau) la fabrica de margarina.

Ma simt prost ca un om a ramas in strada din cauza mea. Pentru sanatatea noastra mintala, dar si pentru productivitatea Bralimei, am renuntat la unul din lucratorii zilieri. Pe celalalt, am planuit sa-l inlocuim cu Sebastien, ca ne-am obisnuit deja cu el si ne place.

Ghinionul a fost a lui Lambert, ca era mai putin calificat. Nu stie sa gateasca nici macar cat Jean. Azi dimineata, in calitate de patroana, i-am dat vestea in franceza, explicandu-i cum casa noastra este prea mica, copii nu avem (in caz ca nu s-a prins inca) si deci nu e de lucru si nici macar spatiu pentru doua persoane. Avem nevoie de o singura persoana care sa se ocupe de toate. « Mergem impreuna la fabrica si incercam sa gasim altceva pentru tine. »  Si chiar l-am dus cu mine la Lionel, sa ii gasesca ceva de lucru, insa nu a mai fost loc pentru el. Pana sa afle asta, disparuse deja din curtea fabricii.

L-am primit inapoi pe bucatarul Sebastien, ca sa-l inlocuim cu Jean al nostru care bucatareste cu rateuri. A durat trei zile pana am dat de seful lui si am primit raspunsul pozitiv, de parca cerusem cine stie ce rocada strategica de manageri.

Si luati de-aici feedback : Sebastien a refuzat sa vina la noi la Boukin. Intai, ca distanta-i mai mare si-i mai trebuie bani de transport. Am facut rost de bani in plus la salariu. Apoi, ca stai sa vezi, e de fapt cu o ora mai departe. Nu-i bai, poate sa vina mai tarziu. Si varsta lui… Intr-un final, am aflat ca l-am asuprit prea tare.

Vestea m-a lovit intr-un mare fel. Cine ma cunoaste, ar putea sa stie de ce. Sunt cea mai moale persoana din toate cate am vazut pe aici, mamoasa si grijulie, sa nu cumva sa se simta prost, sa stea nemancati sau sa nu fie recompensati pentru munca prestata. In doua saptamani, dupa ce l-am laudat in mod repetat cat de bine gateste, i-am cerut lui Sebastien sa dea si el o data cu matura. Se pare ca l-am asuprit prea tare, trebuia sa ma abtin si sa ma multumesc cu ce am primit. De ce sa vina el la Boukin sa dea cu matura, cand poate sa stea bine merci la vila la monsieur Marcel, de dimineata pana seara, sa nu faca nimic, iar banii de salariu, ca si zaharul si sarea mea in bucate, sa curga?!

L-am bagat in training pe Jean si la final l-am rugat, ca si pe toti ceilalti de pana la el, sa nu ne mai spuna « Merci, Patron » si « Merci, Madam », ca ne cheama Alex si Raluca.

Big Brother

Am raspuns la reclamatii privitoare la functionalitatile blogului: n-a primit la timp notificarea ca s-a postat ceva nou, n-a mers functia Comment sau a durat prea mult pana s-a inscris la primirea automata.

Anul asta n-am fost cuminti. Nu mi-a adus nimic Mosul, si nici lui Alex, pentru ca pe langa blogul care nu merge properly, avem amandoi o senzatie puternica de luna august, iar Mosul nu vine niciodata pe canicula, ca n-ar avea cum sa se deplaseze cu sania.

In timp ce-n jurul meu se joaca spectacolul contrastelor, eu insami am devenit un personaj de Big Brother, cu care altii, mai normali decat mine, traiesc intens prin blogul acesta, pe langa vietile si serviciile lor. Primesc solicitari pentru diverse subiecte pe care, ca un bun blogger, ma ingrijesc sa le onorez, intrebari punctuale despre cererile in casatorie si cumparatul alunelor, solicitari de poze cu diverse ispravi povestite si chiar sfaturi patimase, semn ca lumea exista inca dincolo de peretii inalti si scrijeliti ai Bralimei. Si ca e alaturi de mine.

Am cititori fideli, care imi scriu zilnic si care nu se pot opri din exclamatii de uimire, pe altii care ma imbarbateaza sa rezist. Cativa mi-au promis ca-mi vor edita ei o carte daca n-o fac eu cand ma voi intoarce in Romania si, in sfarsit, mai sunt si cei care citesc pe furis si nu-mi raspund niciodata, pentru ca in Romania viata e prea agitata si guvernul prea de #&@&%.

La cererea telespectatorilor, i-am concediat pe Jean si Lambert, lucratori jurnalieri la proprietatea din Boukin. Dupa ce era sa dea foc la bucatarie, am hotarat ca mai bine gatim singuri si ne descurcam cumva pana si cu spalatul vaselor, pana primim un inlocuitor proaspat recrutat, la al carui interviu am solicitat sa particip in calitate de Patron.

Azi implinim 3 saptamani de cand am venit in Africa. Acasa a nins. Incet-incet, Africa ne intra in suflet. Eram asa de impovarati de reperele noastre, ca si cum erau singurele standarde cu care se pot compara restul lucrurilor.

Le 5 decembre

Asist, de cateva zile, la orangizarea orasului. Am vazut prima reclama pe un panou publicitar, si desigur m-am bucurat, caci m-a lovit familiarul. Culorile si fonturile, stilul de teasing dinainte de lansare. Atat de iubite candva, atat de parte din mine.

Vreme buna n-am vazut un panou publicitar decent sau o firma luminoasa. Heineken, desigur, are o reclama locala delicioasa, cu doua sticle, una clasica de Heineken si alta imbracata in stil congolez – l’excellence si l’elegance. Pe zidul palatului Onatra, continuat cu tot gardul care separa soseaua de cartierul naval N'dolo, sunt pictate reclame in acelasi stil de tatoo marinaresc. La plastique est fantastique, mai ales daca e productie locala. Desenate ligheane, scaune de plastic si galeti. Ne-am dat seama cat este de adevarat dupa ce am utilizat prima oara filtrul metalic de apa productie chinezeasca, din care lichidul vietii se scurge singur prin nestiute locuri. Am hotarat sa cumparam o galeata locala, cu robinet, de pe strada de la semafor.

Restul reclamelor de pe gard prezinta sapunul Lux, uleiul de palmier la 10 litri, produse de curatat si napolitane cu lamaie, toate scrijelite in acelasi stil care deformeaza usor forma de realitate. Numele de magazine sunt scrijelite si ele, deasupra usii de la intrare, dupa cum scrisul patronului e caligrafic sau nu. Doar ZARA, magazin de lux, la intrare te asteapta cu litere in relief. Inauntru, multe chinezarii  laolalta, n-am indraznit sa trag cu ochiul mai mult, caci Alex mustacea, incercand sa-mi prinda sclipirea din ochi. « Ai si ZAAARA !:) »

In fiecare zi, pe acelasi drum de la sticlarie la  berarie, inca un loc a fost acaparat de orangerie. Reclame din ce in ce mai mari, un magazin pe bulevard complet redecorat in trei culori cunosc pe lume – alb, negru si portocaliu. Aseara, un sens giratoriu imi spune, de jur imprejur, bonjour, cu gard de fier vopsit proaspat in alb si orange.

Pe Grand Hotel, imensitate de cladire, a aparut primul mash din Kinshasa, grand cat toata fatada, care revela minunatia : internet la viteza mare, acum si in Africa. Poti alege oferta care ti se potriveste.

Si in timp ce ne intoarceam de la gym, savurand inca o data bulevardul plin de baloane si cuburi gonflabile Orange, vad deschis primul punct de vanzare unde voi putea sa-mi indeplinesc visul:  o masuta de picnic cu umbrela Orange, mai noua si mai strasnica decat toate celelalte.

An-cuan-ti-fa-ia-bla

In loc de Sebastien, ne-am facut cu 2 negrii mititei care populeaza casa incepand cu ora 6  jumate dimineata. Nici nu fac bine ochi, ca dau de ei in bucatarie. Se imprastie ca potarnichile cand ma vad, dandu-mi o senzatie usor neplacuta.

Si Alex e de parere ca nu prea stiu ce e cu ei pe lumea asta. Ni se pare ca abia se inteleg si se coordoneaza intre ei, d-apai sa mai si priceapa ce vrem noi de la dansii. Eu nimic altceva decat un pahar cald cu lapte, dimineata, ca sa-mi fac nesul si sa ma trezesc inainte de a-i vedea.

Sunt ca doi frati siamezi, tacuti si imbracati in halate albe. Fac amandoi de toate, nu au auzit de diviziunea muncii. Lambert pune masa si o aranjeaza de mai multe ori cu meticulozitate, ca iti vine sa-l opresti si sa-i spui ca e bine, oricum mai bine de atat nu ar putea, nu e cazul sa se mai straduiasca. Jean imi spune Merci la orice-i zic, as prefera mai degraba sa priceapa. La 7 si 10 am nevoie de un pahar cald cu lapte, o felie de paine prajuta si o omleta. Omleta o data la doua zile, ca sa avem grija la colesterol. Cand se face ziua de omleta, gasesc tot altceva pe masa, iar laptele nu-i. Omlette ? Lait ? Fac aceeasi mutra ca si acum 2 zile si spun Merci, iar omleta apare la 7 si 20, pentru ca m-am apucat Eu sa scot al doilea ou si alte lucruri de pus in omleta lor dintr-un singur ou cu sare.

I-am scos si mai tare din zona de confort cerandu-le o lista de cumparaturi pentru azi, nu pentru maine. Pareau pierduti. (Le-am mai cerut si o lista cu cele necesare bucatariei si mi-au aspus ca vine maman Christine pentru asta.) I-am prins in bucatarie, ca stransi cu usa. Nici unul nu stia sa scrie.

De cand ne-am mutat la Kinshasa, eu si Alex consumam ca o adevarata familie de termite. Am baut, in 2 saptamani, 6 baxuri de bauturi (2 de bere si 4 de Fanta si Cola), ne-am indulcit cu 4 kilograme de zahar si sarat cam de 800 grame de sare. Tin minte, inainte sa plec din Bucuresti, ca am aruncat o punga de sare ca nu reuseam s-o termin de niste ani buni. Nu mai spun de detergentul de vase, care s-a dus o sticla de 2 litri. Sau detergentul lichid, unde am avut de spalat lucruri de o singura masina si s-au dus pe apa sambetei nu mai putin de 12 pernute de Ariel.

Aflam, de la prietenii expati, de regula « unquantyfiable » : tot ceea ce nu se poate masura, dispare. Niste prieteni si-au gasit stoarsa aproape toata pasta de dinti, deja ma uit si eu ciudat la pasta noastra, plina cand am venit din Romania, care abia mai are ceva pe fundul tubului. Cert, ceva se intampla. Ne spalam pe dinti, evident, cu tripla cantitate de pasta, pentru ca suntem in Africa si aici avem dintii mai mari.

Nazali na nzala (J’ai faim)

Mi-am gasit, intr-un City Guide de Kinshasa, cadou de Craciun. Cartea de bucate « Savoureux Congo », editie speciala, ilustreaza admirabil bucataria doamnelor congoleze. Chickwangue, fufu, lituma, maboke, pondu, mikate sau mosaka sunt doar cateva preparate care l-ar interesa pana si pe Jamie. Cartea, editata de fundatia socioculturala Telema, este despre arta de a face mancare extraordinara din nimic. Ca asa-i la congolezi. Nu-ti trebuie altceva decat nduda, soso, mbuma si, evident, cateva bitabe. Din alea prajite, care ma innebunesc pe mine. 

Descoperim, pe rand, restaurantele europene, cu mancare europeana si cu lume europeana in ele. La Limoncello uiti ca te afli in Kinshasa, si-ti vine sa te tot duci, doar-doar o sa crezi ca traiesti iar in normalitate. Fiul patroanei, patron si el, vorbeste in toate limbile. A schimbat cu Alex vorbe in italiana, franceza si apoi ne-am oprit cu totii usurati, mai ales eu, la limba engleza. Desigur, sunt multi romani in Kinshasa. Sa mai venim si ne face cunostinta. Limoncello din partea casei, la final, ca multumire pentru cei 70 de dolari pentru 2 pizze, vin si apa. Incheie conducandu-ne pe aleea din fata restaurantului, catre poarta inalta de metal care face legatura cu cealalta lume : « Welcome to paradise ! »

La prima cina congoleza am mancat chikwangue. Ai nevoie de mai multe zile ca sa-l prepari, pentru ca sa fermenteze tuberculii de manioc. Iese un pateu alb-galbui, dens, elastic si aromat. Ceva intre cascaval si mamaliga, mai bine zau daca pot sa descriu. Fufu nici el nu pare altceva decat chikwangue, dar este. Adica, daca lasi maniocul mai mult la fermentat, obtii faina din care se face fufu, servit sub forma de piure in combinatie cu malai si apa fiarta. Au si cartofi, insa la capitolul piure mai degraba sa alegi lituma. E piureul de banane facute in aburi inainte de a fi decojite si sfaramate in ulei de palmier. Si nu sunt bananele acelea de Romania, ca sa fie clar, nu incercati acasa vreo minunatie. Sunt banane mai mari, mai portocalii, mai putin dulci si care intra la capitolul legume. Prajite sunt un deliciu, aproape ca era sa uit sa va amintesc !

Am fost si la prima petrecere. Nu spun la ambasada cui, ca n-as vrea sa ma caute apoi cineva prin Kinshasa.  Lista de invitati a fost cea care ne-a deschis poarta si aici bine strajita. BYOB (adica Bring Your Own Beer=Adu-ti Propia Bere /Bautura) ti se transmite indiferent unde esti invitat. Gratarul a fost din partea casei. O vita minunata cu paine prajita cu unt si usturoi, totul intr-o imbracaminte ca de vegeta, doar ca mai aurie si delicioasa. Gazda n-am apucat s-o cunoastem, ca nu era acasa. Mi se pare intr-un fel, sa dai petrecere si nici macar sa nu apari. Apoi networking cat cuprinde pe gazon, muzica in jurul piscinei, dans, plimbari prin resedinta absolut incantatoare. Lume buna. Discutii faine. Ma gandesc inca o data, cu tristete, la soferul care ne asteapta dincolo de poarta, in alta lume, unde orele suplimentare il ajuta sa se duca acasa cu ceva de mancare la nevasta si copii. Si parca nu-mi mai vine sa raman. Alex gandea la fel, asa ca am multumit si ne-am luat la revedere, scuzandu-ne ca avem si alt program. I-am lasat lui Arra cateva mii de franci si am asteptat sa ne simtim mai bine.

Casa si viata de expat

Iti dai seama cat esti de batran si de fixist numai cand te muti de acasa.

De obicei, te muti intr-un spatiu mult mai mare, in care toate lucrurile necesare iti devin rarefiate. Greu de ajuns din pat pana in baie, din curte pana in sufragerie, de la masa pana la televizor.  Ai multe lucruri in plus, care nu-ti folosesc la nimic, ba chiar te incurca, si multe altele-n minus, ramase acasa si-n amintiri, carora le duci dorul.

Afli mirat ca, desi le-ai fi scos rapid in curte, e musai sa le tii. Ne-am intrebat de ce naiba, pe caldurile astea, au trebuit sa ne incarce baia cu uscator de rufe. Niciodata sa nu-ti usuci rufele afara in Africa. Ca sunt muste de mango! Si gata.

Aceeasi temperatura are alta caldura, mai umeda si mai mare, iar aparatul de aer conditionat un alt sunet, care nu te lasa sa dormi. Patul are si el alta consistenta, perna e suie, dulapul prea roscat si, in fine, curatatorul de cartofi, ala rosu de acasa, iti lipseste aprig. Nimic nu mai e la locul lui, normal si stiut.  Dintr-odata, noua casa ti se pare de nelocuit si te gandesti, nu o data, daca nu cumva tu nu esti facut pentru aceasta viata, de expat, de nomad, care nicicand nu va avea locul lui, ci mereu un alt loc si al altuia.

Nu mai e stilul tau, ceea ce te scrijeleste usor pe nervi. Atunci incepi sa-ti tragi incet langa tine lucrurile pe care le faceai si le aveai acasa in Romania, riscand lejer sa dai pentru altii in paranoia. Doua saltele intinse pe jos in mijlocul salonului doar pentru ca vrem sa stam imbratisati pe Discovery. Un cos de rufe intors langa pat, cu o lampa pe el, pentru ca momentan n-ai noptiera si, da, chiar nu s-ar putea dormi fara lampa aia mica de langa. Acelasi parfum, cu care incerci sa imbibi de la asternuturi la perdele, precum un motan marcandu-si teritoriul, doar ca sa simti ca esti iarasi acasa.

Mi-am promis ca nu mai plec niciodata fara pre-visit. Asa se face in plecarile internationale, te duci o data sa vezi daca-ti place si daca vrei sa te mai intorci. Daca te mai intorci, sa stii ce e musai sa-ti iei cu tine, ca ori nu exista si basta, ori te costa de atatea ori mai mult, ca nu-ti mai vine. Concurenta a ramas asa fara GM-ul nou, care se aude ca dupa ce a vizitat Kinshasa in vara in pre-visit, n-a mai dorit sa revina.

Probabil ca nici eu nu mai veneam. Socul e-atat de mare, ca este foarte posibil sa nu-ti treaca inainte sa trebuiasca sa semnezi. Nu stiu daca este lipsa familiarului, a aceluia pe care-l cauti in tot si-n toate cand esti departe de casa, sau faptul ca asta e Africa si aici orice e posibil. Cred ca asa a fost sa fie, si-atat. Toate ne sunt date cu un rost. Si bucatarul Sebastien, si soferul Arra cu nevasta lui si cei cinci copii, si cei 92 de negrii din echipa de HR a Bralima.