In loc de Sebastien, ne-am facut cu 2 negrii mititei care populeaza casa incepand cu ora 6 jumate dimineata. Nici nu fac bine ochi, ca dau de ei in bucatarie. Se imprastie ca potarnichile cand ma vad, dandu-mi o senzatie usor neplacuta.
Si Alex e de parere ca nu prea stiu ce e cu ei pe lumea asta. Ni se pare ca abia se inteleg si se coordoneaza intre ei, d-apai sa mai si priceapa ce vrem noi de la dansii. Eu nimic altceva decat un pahar cald cu lapte, dimineata, ca sa-mi fac nesul si sa ma trezesc inainte de a-i vedea.
Sunt ca doi frati siamezi, tacuti si imbracati in halate albe. Fac amandoi de toate, nu au auzit de diviziunea muncii. Lambert pune masa si o aranjeaza de mai multe ori cu meticulozitate, ca iti vine sa-l opresti si sa-i spui ca e bine, oricum mai bine de atat nu ar putea, nu e cazul sa se mai straduiasca. Jean imi spune Merci la orice-i zic, as prefera mai degraba sa priceapa. La 7 si 10 am nevoie de un pahar cald cu lapte, o felie de paine prajuta si o omleta. Omleta o data la doua zile, ca sa avem grija la colesterol. Cand se face ziua de omleta, gasesc tot altceva pe masa, iar laptele nu-i. Omlette ? Lait ? Fac aceeasi mutra ca si acum 2 zile si spun Merci, iar omleta apare la 7 si 20, pentru ca m-am apucat Eu sa scot al doilea ou si alte lucruri de pus in omleta lor dintr-un singur ou cu sare.
I-am scos si mai tare din zona de confort cerandu-le o lista de cumparaturi pentru azi, nu pentru maine. Pareau pierduti. (Le-am mai cerut si o lista cu cele necesare bucatariei si mi-au aspus ca vine maman Christine pentru asta.) I-am prins in bucatarie, ca stransi cu usa. Nici unul nu stia sa scrie.
De cand ne-am mutat la Kinshasa, eu si Alex consumam ca o adevarata familie de termite. Am baut, in 2 saptamani, 6 baxuri de bauturi (2 de bere si 4 de Fanta si Cola), ne-am indulcit cu 4 kilograme de zahar si sarat cam de 800 grame de sare. Tin minte, inainte sa plec din Bucuresti, ca am aruncat o punga de sare ca nu reuseam s-o termin de niste ani buni. Nu mai spun de detergentul de vase, care s-a dus o sticla de 2 litri. Sau detergentul lichid, unde am avut de spalat lucruri de o singura masina si s-au dus pe apa sambetei nu mai putin de 12 pernute de Ariel.
Aflam, de la prietenii expati, de regula « unquantyfiable » : tot ceea ce nu se poate masura, dispare. Niste prieteni si-au gasit stoarsa aproape toata pasta de dinti, deja ma uit si eu ciudat la pasta noastra, plina cand am venit din Romania, care abia mai are ceva pe fundul tubului. Cert, ceva se intampla. Ne spalam pe dinti, evident, cu tripla cantitate de pasta, pentru ca suntem in Africa si aici avem dintii mai mari.
Din ce citesc, din atat incep sa pretuiesc mai mult tot ce am. Chiar si pasta de dinti :-)
RăspundețiȘtergereMultumim pentru povesti. Sunt cutremuratoare, dar pentru multi dintre noi reprezinta, poate, singura oportunitate de a vedea viata in Africa.
Cristina