La inaltime

22 noiembrie, Kinshasa

Pe dinafara, cu ziduri scorojite de beton terminandu-se-n bucle mari de sarma ghimpata, Bralima arata ca o inschisoare. Din loc in loc, albastru ca de Voronet imbraca zidurile pana la brau sau reclame mari par sa fi fost pictate de oameni talentati preistorici, care aveau habar de brandurile noastre. Cel mai tare e un anume Heineken, la un colt de strada, langa Gate 5, a carui culoare a curs in timp pana a colorat pamantul din fata.

Peste drum de poarta principala, pe care ma aduce zilnic la fabrica soferul, zeci de tarabe contribuie incet la PIB-ul tarii. Incaltaminte, oua, painici, banane, piei si alte suruburi, ca intr-un adevarat targ. Vanzatori ambulanti, purtand pe cap cosuri care le sporesc inaltimea cu inca jumatate de metru, se plimba cu un echilibru perfect printre jeep-urile lucioase, care ruleaza prin gropi in ritmul unor vapoare pe valuri.

Statiile cu microbuze, care concureaza pentru un loc de frunte la cea mai de epoca rabla, sunt un adevarat targ de carne pentru soferi. Se cearta intre ei care sa ia mai multi, iar intr-un final cand microbuzul e plin ochi, prin rame se mai intind spre cer cativa indivizi doritori de aer. Majoritatea n-au geamuri, iar mai mult de jumatate nici usi. Ma simt prost in Toyota Landcruiser-ul meu Prado cu sofer si doua rezervoare de benzina, in total 180 de litri.

Insa pe orice strada rochiile localnicelor sunt demne de cele mai sofisticate prezentari de moda. Am fost sincera cand le-am facut complimente colegelor, pentru ca le stau extraordinar. Lor. Nu am crezut insa ca le sunt asa draga incat sa se gandeasca sa-mi procure si mie una. Ieri am primit promisiunea, deci am toate sansele sa o port prima oara peste 6 luni, la prima zi de lucru de la biroul din Bucuresti. Cu ideea unor imprimeuri si culori care nu au nimic de-a face cu gustul meu m-am impacat. Da doamne sa nu fie si cu maneci bufante.

De vreo doua zile, Sebastien calca neintrerupt tot ce aveam prin valize. Evident, jumatate din hainele pe care mi le-am adus cu mine sunt inutile si ma simt prost ca nu l-am oprit la timp. Inainte sa plec, am primit cadou de la o prietena mai ciudata o bluza extrem de chicioasa. Ma bucur din suflet ca am luat-o cu mine, se potriveste de minune. Pacat ca n-am luat mai multe incaltari fara toc de la mama, caci singurii mei pantofi cu tocuri cui vor ramane probabil nefolositi pana la intoarcere. Asta daca nu-i voi mai incalta vreodata prin casa, de dorul vremurilor frumoase de altadata.

Chiar si Alex s-a obisnuit cu noua mea inaltime, mai ales ca mai toate femeile si multi dintre barbatii din jur nu-s cu mult mai inalti decat mine desculta. Bucatarul Sebastien, de exemplu, mi-e tare drag cum se ridica pe varfuri sa mestece in oala de pe ochiul din spate al aragazului. Printre bunatatile gatite ieri, am gasit la racit un borcan cu o pasta portocalie. Aproape ma miram ca au si congolezii zacusca lor, cand am simtit pe gat focul cumplit al celui mai delicios sos de piri piri. Pe frigider sta la copt un fruct necunoscut de marimea unei nuci de cocos. « Demain, c’est pret! » imi spune Sebastien. Pana si pe asta necuvantator trebuie sa il astept.