Afacereza si celengiul cultural

Warning: Nu cititi acest articol daca nu va curge in vine sange de corporatist.

Stiu, certati-ma, n-am mai scris de ceva vreme, foarte ocupata fiind cu proiectele mele…

Un proiect nou, care m-a facut sa ma intreb stingherita de ce ma simt atata de Heineken si deloc Bralima (inca?) Sau ca sa vorbim in afacereza, scopul: definirea misiunii, viziunii si a valorilor companiei, prima braserie si limonaderie din DRCongo, inca din 1923 si de atunci tojours leader. In vizita de fabrica am vazut prima sala de imbuteliere, care putea astupa pana la 1000 de sticle pe zi. Astazi numarul are patru zerouri. Afacerea a prosperat, a inglobat licente si inovatii, a adus oameni de pe toate continentele si are mari proiecte premiate la nivel de Africa pentru aportul la bunastarea comunitatii. Project Riz (orez) sau Fundatia Bralima sunt doar doua dintre acestea.

28 de manageri de top, chemati din toate colturile tarii (avem braserii la Kinshasa, Boma, Bukavu, Lumbumbashi, Kisangani si Mbandaka si o fabrica de sticla in Kinshasa) s-au reunit vineri, 15 martie, pentru a dezbate si redefini valorile companiei, parte a grupului Heineken si pentru a da forma misiunii companiei.

Normal ca am acceptat sa concep si sa facilitez workshop-ul. Acum pot lua linistita piatra in gura.

Si am inceput pregatirile. N-am crezut sa gasesc, in inima Africii, cea mai frumoasa locatie de training pe care am visat-o vreodata. Cu o seara inainte a poposit echipa de marketing sa branduiasca sala cum se cuvine, iar a doua zi dimineata, cum intrai in curtea interioara de la Cercle de Kinshasa, te loveau reclamele, placut la privire, cat sa intelegi ca aici se intampla ceva foarte important.

Alaturi de colegul meu co-facilitator si translator (ca nu mi-a venit sa le zic in franceza chiar de la inceput), am pornit la lucru cu 28 de manageri, care mai de care dornici sa se afirme (spiritul congolez).  Nu pot sa nu-l pomenesc pe Colin, cine stie cunoaste, tatal training-ului si al adult learning-ului , profesorul meu si al echipei mele, fara de invataturile caruia orice proces de invatare este sorit esecului. Ca majoritatea pe care le-am vazut prin Romania, acreditate de altii care habar n-au cu ce sa mananca treaba asta.

Intalnirea cu maestrul Colin este o binecuvantare si o durere cumplita, pentru ca dupa aceea nu mai poti avea rabdare la niciun alt training in care cateva reguli de bun simt nu sunt respectate. As putea s-o numesc magie, caci asta simte fiecare participant, si atunci nu stii ce e, ci doar ca te cuprinde si ca te simti extraordinar.

Am incheiat ziua cu o trupa de cantareti si balet traditional congolez, vreo douazeci de tineri sprintari imbracati in pene si margele, care ne-au invatat sa cantam la lokole, ngongi, kitseke, maracasse, kitsaka tsaka si sticla de Primus!

Am primit multumiri, o data, de doua si chiar de trei ori, de la fiecare dintre participanti. Si chiar incep sa cred ca n-a vazut Congo asa workshop vreodata, dar mai presus de toate, cred ca o meritau; daca va inchipuiti ca in Africa lor regulile sunt altele decat in Europa noastra, va inselati. Leadership-ul e general valabil. Ca si profesionalismul. Sau pasiunea.

Din Romania, spuneati?

Desi ceilalti colegi cu pasapoarte din Uniunea Europeana au putut merge fara viza, de aceasta data nu suntem si noi privilegiati. Romanica este pe lista neagra la Ambasada Republicii Africa de Sud, iar asta presupune depunerea unui sir lung de hartii, care ma astept sa ne dea bataie de cap.

Am gasit si zboruri ieftine Kinshasa-Johannesbourg, insa ieri la Bukavu s-a prabusit un avion al  companiei la care vroiam sa ne luam biletul. Eram la cumparaturi in supermarket, cand anuntul pe postul local de radio ne-a oprit din cautari, pe noi si pe altii, si pentru o clipa am ciulit urechile cu preocupare.

In Congo nu se fac revizii pentru mijloace de transport. Se poate umbla pe strada cu orice rabla. La fel e si pentru avioane, numai ca pe cer nu poti sa iesi si sa te pui pe impins, cum se face pe bulevardul 30 Iunie. Se coboara toti pasagerii din microbuz si se mobilizeaza sa-l urneasca. Starea masinilor e deplorabila, noaptea nu toate au faruri, si se mai umbla prin bezna cu lumina de la plafon aprinsa si atat. Sau se mai coboara din cand in cand sa se adune din drum usa masinii, ca a picat in curba.

Prietenul nostru R., veteran in Congo si mult mai plimbat decat noi, ne sfatuieste in ce companii aeriene putem avea incredere. Majoritatea nu sunt acreditate. El a patit-o intr-o delegatie, cand zborul cu escala a necesitat transferul pasagerilor intr-un alt avion. Nimeni nu s-a gandit ca noul avion are mai putine locuri decat pasageri au venit cu celalat, asa ca n-a mai incaput toata lumea. Si el a ramas pe din afara. A mai stat doua zile in orasul cu escala, pana la urmatorul zbor, fara bagaj bineinteles, caci bagajul i l-au imbarcat.

Dar noroc ca e roman. Cand l-au rapit in prima lui luna de venire in Congo, l-au plimbat cateva ture cu masina prin cartiere marginase, l-au lasat fara portofel si telefon si cand i-au vazut pasaportul de Romania l-au crutat. Credeau ca e american, si ei cu americanul aveau treaba. Asa ca l-au dat jos din masina, cu pasaportul in mana, si l-au lasat sa plece.

 

Si shopping la margine de Kinshasa

Tarabele se intind cat vezi cu ochii, doar ca mai departe de drumul pietruit nu prea iti vine sa te infunzi printre ele. Pamantul e nisipos si, dupa ploaia de dimineata, inca are culoarea petrolului. De aceeasi culoare, pesti afumati zambesc de pe cateva tarabe, insiruiti de la mic la mare, acoperiti de muste ca de o panza. In ligheane, alte soiuri de oratanii mai mici,de la guvizi ca la Mamaia pana la omizi despre care am auzit ca sunt foarte bune prajite cu sos iute de piri-piri. Primim strigate repetate sa vizionam marfa. Canalul care desparte piata de sosea se trece pe lespezi de lemn asezate din loc in loc nu tocmai in echilibru. Ne oprim intai la casa de schimb, o improvizatie de masa dint-o lada de lemn cu umbrela, sub care un tip cu un ceas mare aurit ne face serviciul: 9000 de franci congolezi contra 10 dolari, scosi la numarat dintr-o caramida de bani groasa cam de 40 de centimetri. N-am vazut decat in filmele cu mafia atatia bani laolalta.

Imi amintesc ca acum o trei luni ma ingrozise acest peisaj si protestasem vehement ca nu ies din masina. Acum eceva normal. Tinandu-ma de poalele fustei (ca am si eu fusta lunga de maman congoleza ca sa ‘”blend in”, sa ma fac una cu multimea), ma strecor sprintena dupa Alex, urmata la jumatate de metru de Arra.  Cu printul n-am prea nimerit-o, fusta mea este toata neagra. Aici, pe langa animal print, e la mare cautare cel cu fete de presedinte. Actual sau fosti, nu conteaza.  Ca si cand mi-as cumpara material sa-mi fac un costum classic, de birou, un model cu steme, mari cat sa se distinga moaca lui Iliescu in centru.  Asa, ca sa nu fie uitat. Iar ca sa iasa mai ieftin, unori materialul se cumpara la sul, si atunci toata familia se imbraca in haine din acelasi material, de la mic la mare.

Alegem si cumparam fructe si legume. Si o oglinda. Dupa ce mi-am cautat fara succes o oglinda mica prin toate supermarketurile de Kinshasa, mi-a gasit-o Alex in piata si mi-a luat-o cadou: 15 pe 20 de centimetrii taiati gresit la unghi de 90 de grade, carton in spate si o bucata de rafie lipita bine s-o spanzuri si-n cui, iar marginile imbracate in izolir rosu.

La final, de la o maman cu sort ca in visele mele de bucatareasa, o mai adus o punga de-un leu plina de gogosi rotunde, toate pentru un dolar, proaspat scoase din cazanul cu ulei pe foc de lemne. A fost mai greu sa o convinga sa ne puna si zahar pe ele (ca se jura ca a pus deja in aluat) si asa am mancat gogosi fierbinti cu acelasi gust de copilarie, daca va mai amintiti gogosile romanesti cu gaura de pe vremea lui Ceausescu, rumenite si tavalite apoi in zahar farin.

La intoarcere, un cortegiu funerar se intindea pe kilometrii. Masa de oameni colorati, motociclete cu ghivece de flori pe ghidon si masini cu frunze-n parbriz, venisera toti sa isi ia ramas bun de la cel ce era pe ultimul drum. Inteleg de la Arra ca este un batran sportiv, pe vremuri campion de catch, iubit tare de congolezi. Dricul mergea in liniste mai in spate, pe cand cosciugul salta in ritmuri de dans pe umerii  a opt handralai care cantau bucurosi si dansau sub transul, balanganindu-l in toate directiile. Si aproape ca incepeam sa ma ingrijorez ca se veselesc cu totii asa vadit la inmormantare, cand am inteles ratiunea: raposatul tocmai a scapat de viata din Congo si s-a dus la mai bine. Cum sa nu se bucure toti pentru el?

Shopping in Kinshasa

Ditamai mallul sta sa creasa in dumul meu de la birou inspre casa. Frumusete de cladire, cu spatii largi, sticla sclipitoare si parcare supraetajata.  Va contine spatiu de birouri, magazine, foodcourt, nu m-as mira sa mai incerce inca o data si sala de cinema care a existat odata in centru, insa s-a desfiintat ca nu prea puteai respira aer curat inauntru si nu se mai ducea nimeni. Aflu ca s-a inceput constructia la mall acum 6 ani si s-a ridicat rapid ce se poate vedea astazi, caci apoi inginerul a fugit cu banii in Europa si s-au blocat lucrarile. Nu mai sunt alti bani ca sa-l termine. Ghinion. Aveau si ei o sansa, si s-a dus si aia pe apa sambetei.

Pana la civilizare, vom face shopping in continuare din supermarketurile de cartier si de pe capul localnicilor. In momentul in care ai parcat masina, te impresoara din toate directiile doamnele in rochii lungi, purtand marfa pe cap : in cosuri sau ligheane colorate de plastic, manguste, arahide, ananas sau papaya. Domnii ofera, la oferta speciala prêt triplu pentru ca suntem albi, amulete, statuete si mileuri. Langa City Market mai este un individ care plimba necontenit vreo 20 de perne uriase, legate de el in toate directiile, ca un adevarat Michelin al pernelor congoleze. Un alt tip uscativ apare si el in mod repetat cu doua tablouri, abia tarandu-le ca sunt mai mari decat el,  tot sperand ca o sa ma razgandesc si ca o sa-mi placa. Daca nu erau culorile alea ingrozitoare in nuante de portocaliu si galben, poate chiar ma uitam. Si in acelasi loc mereu, de parca ar fi platit chirie pe centimetrul lui de strada, un alt uscativ mai aprig decat o furnica : pur si simplu nu pricep cum poate cara pe cap mai bine de un metru peste inaltimea lui, cartoane peste cartoane cu oua. S-o fi impiedicat vreodata ?

Conceptul de fast food drive-in e la moda. Daca vrei rapid un sandwich cu unt de arahide, maman e la stop, cu cosul pe cap. Trage de pe cap o paine (bagheta de un metru sau de jumatate de metru doriti ?), baga rapid o ungere cu crema cacanie, si te-ai rezolvat cu masa pentru o zi. Painea este inchiriata de la fabrica dimineata, iar seara doamnele se prezinta cu banii si restul de marfa nevanduta. Am observat ca de obicei ligheanul de paine e albastru, cel de fructe e pe nuante de rosu-portocaliu. Eco Kinshasa, adica, asa cum au si europenii  civilizati insemne coloristice la reciclare: albastru pentru hartie, galben pentru metale etc.

Si inca, top of the top, supervanzatorul strazii, ramane individul de la aeroport care, cu gratie maxima, sambata trecuta isi etala pe cap in blocajul din trafic marfa pusa in echilibru pe o placa de lemn : doua baterii de masina. Ati incercat vreodata sa ridicati de jos una?

Si fluturii mor

Am fost invitata inauntru. M-am strecurat, intre peretele casei si gard, pe langa aragazul care deasupra gaduieste un resou, intr-un metru jumatate pe un metru jumatate care este bucataria. Gresia e din pamant si iarba. Cateva trepte te separa de prima camera, usa e aproape blocata de masa cu masina de cusut. O masina veche, cum imi amintesc ca avea vecina noastra croitoreasa, dumnezeu sa o ierte, ca mi-a facut fericita copilaria cu resturile de materiale din care faceam rochii la papusi. Lipit de scaunul de lucru, patul. O oglinda mare, asezata pe doua dulapioare, pastreaza ravasite resturi de ruj si creioane dermatograf. In ultima incapere, la fel de mica si fara ferestre, o cada scorojita si un dressing: toate hainele ei, mai putine decat am adus eu pentru 6 luni la Kinshasa, pe umersase agatate de o bara de perdea de dus, fixata cu bolturi in perete.

Aici locuieste croitoreasa noastra maman Liza. Imi povesteste ca la Lumbumbashi pestele afumat era mai ieftin, luai un peste cat tot pieptul nostru cu doar cativa dolari. Atunci mi-am dat seama ca e mai firava decat mine si am inceput deja sa fac gramajoare, in capul meu, hainele pe care o sa i le las la plecarea in Romania.

Toate lucrurile cumparate pentru casa vor merge la Arra. Cu cinci mii de dolari, mosteniti cu mare noroc, si-a cumparat un teren si si-a construit primele ziduri. De sfantul Valentin le-am cumparat , lui si sotiei, tricouri rosii. Asta si-au dorit. Jean si Valentin au fost luati prin surpindere cu cate 10 dolari, pentru care Jean s-a balbait iar cu ochii in lacrimi si a lucrat ore suplimentare vreo saptamana.

Maman Liza mi-a cerut, in franci congolezi, cam 7 RON sa-mi scurteze doua perechi de pantaloni. Si ea are malarie, asa cum au aproape toti cei pe care i-am cunoscut, pentru ca medicamentele anti-malarie sunt rezervate doar celor bogati si alesi. Aici, si noi facem parte dintre acestia.

Am impartit paracetamol la toata familia, ca pe bomboane, ca pe toti ii ia pe rand cu cate un tur de frisoane, greturi si febra. La birou, dispar pe rand colegi in concedii medicale. Intrebi unde e colegul cutare si aflii ca e acasa. Malaria. Aproape in fiecare saptamana, in companie se trimite pe mail cate un anunt de deces - colegi sau familii, de la nou nascuti la bunici, ne parasesc invinsi in lupta cu boala.

De cateva zile, ne luptam cu fluturi. Au aparut de niciunde, de parca cineva le-ar fi dat strigarea. Se bulucesc in casa pe noapte si ii alergam cu paharul sa-i aruncam inapoi la viata. Au ingalbenit aleile din gradina cu aripile lor ziua caci, pesemne, si fluturii au zilele lor. Si mor in zbor, ii vezi cum se sting, mor asezati pe flori si frunze, n-am vazut niciodata atatia fluturi murind  laolalta, ca si cand in acest sacrificiu ar vrea sa spuna ceva.

Oare fluturii, cand se indragostesc, simt oameni in stomac?

Mangengenge?!…

Batranii spun ca nu e bine sa te duci acolo. Evident ca ne-am dus, ca daca ceva este interzis, atunci este clar pentru noi.  R.a hotarat sa vina si el.  Alex a fost in recunoastere intr-una din zile, ca sa ne luam echipamentul corect si sa putem poposi dupa excursie la un restaurant congolez de 3 stele, singurul din zona, langa fluviu. R. m_a descaltat de sandalele speciale de drumetii, amintindu-mi ca nu e bine cu picioarele goale prin iarba de Congo. Nu poti stii niciodata ce oua de insecte iti intra pe sub unghii.

Am lasat masina pe coasta si am coborat, vreme de jumatate de ora, pe un drum intortocheat si surpat, din nisip alb, apoi din nisip rosu. Urma sa mergem in satul din vale, sa luam ghid si apoi sa mergem mai departe la pesteri. Grotele se vad in zare, intr-un peisaj incandescent. Se aude ca pe inserate, muntele va schimba culoarea cerului.

Nu a fost usor sa trecem raul ca sa ajungem la satul din vale. Ne-am descaltat si, cu apa pana la genunchi, l-am doborat. Arra s-a dus in sat sa gaseasca ghidul si dupa ce l-am asteptat vreo douazeci de minute, ne-am luat inima in dinti sa mergem dupa el. Un fum gros incepuse sa vina dinspre sat, si nu ne-am putut opri din ganduri nastrusnice, gen : acum l-au pus pe protap pe Arra. Satul (eu si R. ne-am oprit doar la marginea lui, ca sa fie clar) arata ca o asezare din jocurile de strategie gen Rome, cu cociaobe din papura in jurul carora oameni, copii si vite vietuiesc laolalta. O negresa cu poale lungi isi freca de zor cu pamant o oala ca de ciorba. Copiii satului se hlizeau la noi, dar nu foarte de aproape, probabil ca si lor le era la fel de teama de exotica intanire. Intr-un final , vine Arra ingrijorat, adus de Alex vesel nevoie mare.

Seful vamii nu era azi in sat, si fara binecuvantarea sefului vamii nu se poate merge la pesteri. Ca acolo e ceva mistic, nu oricum. Pe langa faptul ca muntele schimba culorile cerului, este posibil sa nu te mai intorci. Ca tot mergi si mergi, si drumul de doua ore se face de cinci, si cu cat te apropii mai mult cu atata te departezi de fapt.  Fluviul trece prin fata muntelui si atunci vaslasii din barci isi arunca in apa din mancarea din traista, « pentru suflete ». Disparitii misterioase si alte nenorociri s-au lipit de cei care au nesocotit pe seful vamii, poveste dupa poveste ca a trebuit sa-l oprim pe Arra si sa-l linistim ca fara binecuvantare nu mergem mai departe.

Banuiam bine ca ne si costa binecuvantarea asta; n-am aflat cat, ca nu era seful cu informatia, dar am aflat pentru ce : pentru ceremonie trebuie cumparat ulei de palmier, zahar, nu mai stiu ce alte ingrediente si o gaina. Ne vedeti dansand in fuste de papura in jurul focului, cu gaina sacrificata, pentru o vizita in pestera?

Ne-am relaxat la restaurantul congolez de trei stele, pe care nu il recomand. Am indraznit sa incercam cateva delicatese congoleze, printre care si cap de capra. Relaxarea mea a tinut pana ce am scormonit cu furculita in farfurie si un maxilar mi-a zambit din zeama negricioasa.

Actele la control, va rog!

Pentru albi, permisul de conducere congolez nu are valabilitate toate cele 24 de ore din 24. In timpul saptamanii este recomandabil sa nu te urci la volan pana in ora 17, iar sambata sa umbli cu grija, caci politia iese la produs. Duminica orasul este minunat de pustiu, fara cersetorii care se tarasc pe geamurile jeep-ului aratandu-ti diverse produse de uz auto, ceasuri Rolex sau nenorociri fizice pe care soarta le-a lasat pe capul lor, doar-doar ti s-o face mila. Duminica lipsesc pana si politaii care dirijeaza circulatia pironiti in mijlocul intersectiei, in timp ce pietonii si masinile trec prin jurul lor fara sa bage de seama la semnele disperate pe care ei le fac; probabil ca tocmai din acest motiv, dimineata in intersectia de la Boukin, un politai dirijeaza circulatia stand jos pe gardul care desparte trotuarul de rondul cu iarba din fata de la reprezentanta auto, care a urcat un banner spre exaltarea noastra : Dacia Duster de vanzare.

In timp ce stai la stop, politia vine rapid sa te salute si sa se uite nitel prin masina...e bine sa ii raspuzi la salut politicos, inmanand natural pe geam 500 de franci. Asa, ca si azi e dimineata cu soare. Nu o data am fost nepoliticoasa, si atunci mi s-a facut semnul acela cu degetele, ca si cand pui sare in sus, frecandu-ti degetul aratator de cel mare : Ce, nu te-ai prins ? Si aproape ca ma simteam prost pentru impolitete.

Primele vorbe pe care le-am invatat in franceza au fost catre sofer, sa il intreb daca a incuiat usile masinii dupa plecare ; daca nu auzi tacanitul cu pricina inseamna ca nu este in regula sa pleci, caci niciodata nu stii cine si-ar putea dori sa se strecoare langa tine in masina, in mers sau cand astepti la vreun stop. Nu trebuie sa stai cu geamurile deschise, adica deschise indeajuns cat sa poate baga « the shaggys » mana pe geam, pentru ca sunt specializati in palmat din interiorul masinii chiar si in miscare. Si, pe cat posibil, nu rula pe banda intai, ca acolo sansele de a fi racolat sunt maxime.

Sambata in amiaza mare, pe bulevardul principal plin de viata 30 Juin, am avut impertinenta sa dorim sa facem la dreapta si ne-am incadrat pe banda intai, cu semnalizare din timp si tot ce trebuie, iar fiind stopul pe rosu sa ne mai si oprim. Trei politai ne-au impresurat din trei directii, unul s-a pironit in fata masinii, iar ceilalti doi au batut in geam (sau in usa ?), ca si cand ar fi fost chemati in vizita si asteptau sa deschidem. Regula «nu le da actele in mana daca nu vrei sa ramai fara absolut toti banii din portofel » ne-a facut rapid pop up, asa ca am lasat putin, doar putin, geamul masinii in jos cat sa putem avea o conversatie.

Alex, in calitate de sofer, a intrebat daca este totul in regula. Ni s-a cerut sa deschidem si sa coboram din masina. Nu, prietene, nu intelegi. Inainte am vrea inainte sa stim daca am comis vreo contaventie. Conversatia inutila a durat cateva minute bune, pana cand Alex i-a anuntat hotarat ca daca nu au nimic sa ne transmita, atunci noi am dori sa plecam.

In acel moment politaiul care statea in fata masinii a pocnit un pumn in capota, semna ca « p’aicea nu se trece » iar ceilalti doi indivizi au inceput sa forteze pe rand usile masinii. Dupa ce s-au convins ca nu pot sa le deshida, unul dintre politisti a bagat mana la mine pe geam, prin crapatura deschisa ca sa vorbim, ca sa deblocheze singur din interior usa masinii. Nu cred ca mi-am infipt unghiile mai adanc si am bruscat mai tare alta bucata de carne pana acum, iar la strigatul meu coechipierul Alex a dat putin inapoi si apoi inainte, cu oglinda din dreapta peste cei doi politati care incercau sa-mi intre pe geam, nitel cu botul masinii peste primul, si in mare tromba si claxoanele tutror celor din jur, am demarat pe rosu si am facut la dreapta.

Povestind colegilor congolezi patania, am inteles ca este foarte obisnuit ceea ce mi s-a intamplat.  Povestind prietenilor pe acasa, reactia a fost: Si de ce nu i-ai reclamat? Unde naiba sa ii reclam? La Politie?!

Roata se invarte

Discutie intre mine si Alex. Alex: Cum se zice darkness in franceza? Eu: Sans lumiere.

Avem aceasta discutie in intuneric total, vineri seara la ora 21, cand din cele 10 vile ale parcului rezidential Boukin doar vila 6, evident a noastra, a ramas fara electricitate. Nasol. S-au implinit 2 luni si 10 zile de cand ne-am lasat de fumat, deci bricheta nu avem. Aragazul este electric, deci aprizator de aragaz nu avem. Noroc ca telefonul lui Alex are o lanterna cat Congo, buna treaba asta cu lanterna la telefon. Am bajbait prin casa dupa cele trei lumanari de décor cumparate cu greu in Kinshasa, pentru care nici acum nu am gasit farfuriute. Le-am impartit in mod egal in cele 3 camere si le-am aprins cu setul de chibrituri cumparat astazi de Alex pentru fondue cheese. Iata cum se aseaza lucrurile cand esti om bun.

Azi i-am dat liber lui Valentin bucatarul pentru ca ne era dor de alt soi de mancare. La pranz a gatit Alex thailandezi si a iesit de cate o portie generoasa si pentru Arra si Jean. I-am instalat sub umbrela Turbo King la masa Primus de pe terasa si i-am servit eu. Jean era asa de emotionat ca mi-a si spus, balbaindu-se, ca azi e sarbatoare. Patronul a gatit si patroana ii serveste.

A venit randul unor alti colegi expati sa aiba probleme cu gardul. Pur si simplu s-a surpat zidul catre strada, gaura cat sa intri cu masina, incat au trebuit sa instaleze inca un post de paza la gaura. Era un tip de la securitate care pazea spartura de pe un scaun de plastic. Dupa vreo doua saptamani de griji si chinuri, s-au mutat cu totii in vila de protocol a lui Monsieur Marcel - mama, tata, copii, bucatar si cleaner, astfel incat au concediat tot personalul care statea acolo degeaba, inclusiv pe Sebastien. V-am spus eu ca roata se invarte.

Beneficiile pentru angajatii companiei curg precum berea in pahare. Dupa ce am mancat bataie la fotbal, ne-am racorit cu o degustare de Heineken in curtea fabricii. In plus, fiecare angajat a putut achizitiona, la pret special, cate un keg de Heineken de 5 litri. Nu ne-am gandit insa sa le dam si instructiuni de folosire, asa incat am avut reclamatii ca se deschid cam greu cu cutitul precum conserva, si in plus mai iese si berea fantana arteziana.

Despre finala de catch (sau restling) nu pot sa va povestesc. Nici orgnizatorii nu au aflat inca ce s-a intamplat de s-a terminat brusc finala, inainte sa inceapa. Vreo jumatate de ora chiar am crezut ca arbitrul si-a luat pe bune un picior in gura si nu l-au carat degeaba, in chiotele multimii, afara din ring. Noul arbitru sosit nu prea s-a inteles cu localnicii suporteri, ca erau multi si nervosi, iar Lingala este ca si chineza, nu stii daca se cearta ori doar isi vorbesc. Apoi a inceput ploaia si toata multimea si-a urcat scaunele si mesele in cap, inclusiv prezentatorii, carora un individ le tinea deasupra o masa cu picioarele-n sus.

As vrea sa va mai spun ca am avut nevoie sa merg la toaleta si am pelcat cu fetele si doi tipi mari de la securitate pana in spatele tribunei. In spatele tribunei, nimic. Doar un gard inalt de beton care ne despartea de multimea inflacarata, iar pe gard insiruiti sa vada meciul, cu spatele la noi, mai multi indivizi cu bune abilitati de catarare. In schimb, i-am batut pe Hans, Maid si Servant la Carcasonne, cunoscatorii stiu, si am postat pe Facebook pentru posteritate, asa cum se cuvine.

Radacini

M-am oprit din a povesti despre ce mi se mai strica in casa si pe langa casa, atunci cand mama mi-a cerut sa postez si cateva poze pentru a nu fi banuita ca nascocesc patanii ca sa fac literatura.

Si tot n-am facut poze la freonul care se vedea iesind, a treia oara, prin aerisirea de la masina, incat a trebuit s-o duc personal in service si sa ma preocup de supervizarea reparatiilor cu telefoane repetate. Intre timp s-a mai defectat cablul (2 zile), internetul (tot 2) si nici macar amandoua o data. Duminica noapte am mutat salteaua din pat pe jos in sufragerie ptr ca s-au ars sigurantele si n-am mai avut aer conditionat decat in sufragerie. Cum sensul urgentei in reparatii, ca si in toate celelalte, nu exista, am fost peste ei si i-am adus cu japca ca sa-l repare.

In fine, viata merge inainte si fara aer conditionat. Intr-o seara, dupa ploaie, ne-am bucurat de iarna, 24 de grade la Kinshasa. Vorba lui Alex, cu putina sfortare imbracam si un sacou. Asistam la un ultim omagiu de iarna, bradul de craciun construit in piata din centru de ceva banca: un con metalic imbracat in prelata verde si impodobit ici-colo cu ghirlande de craci verzi si artificiale. Cand vantul a ridicat nitel prelata, am putut vedea cateva familii de congolezi care s-au instalat confortabil inauntru.

«Dupa sincopa din meciul cu Nigerul, va fi care-pe-care cu Mali. Diferenta e ca Mali-ul i-a batut pe Nigerani si deci egal nu ajunge ; va fi musai sa-i bateti! » , imi scrie un bun prieten observand el singur stilul de adresare la persoana a doua si nu a treia, deci m-a inclus. Gata, nu mai am scapare. Fac radacini.

Departamentul de Comunicare Interna faciliteaza concurs fain de pronosticuri pentru Cupa Africii, in timp ce colegii din Marketing se pregatesc de evenimentul anului sponsorizat de berea noastra -  Ceinture Turbo King. Cu gasca de expati , maine vom asista live la primul meci de catch din viata noastra, « Combat » pentru locul III si apoi finala, pe Stadium Velodrome de Kintambo. Inainte si dupa, artistul de mare succes Djouna BIG ONE ne va incanta urechile. Nici asta nu stiu cine e, dar voi afla. Acum mi se pare, asa cum mi-a spus altcineva, ca doar eu cred ca m-am integrat, dar ca in realitate mai am mult.

Oare cam cat?

Facebook, un fenomen complex

Il pomenesc pe JR, actor proeminent al copilariei mele. Din miile de episoade de Dallas, am retinut o singura vorba: never say never. 

Am realizat gravitatea situatiei cand Alex a devenit prieten pe Facebook cu Justin Bieber, iar mie mi-a cerut prietenia o cunostinta din studentie a mamei si, dupa ce am zis da, mi-a postat pe Timeline un mesaj personal. 

Bat hotarat catre 500 de prieteni. Am tinut musai sa-i trec doar pe cei pe care, daca i-as vedea pe strada, i-as putea recunoaste. Imi amintesc din generala ca prietenia n-o dadeai asa de repede, dar ma rog, vremurile si ratiunile s-au schimbat, trebuie sa ne adaptam. Probabil ca generatia noua nu intelege sensul acestei fraze, precum nici legatura dintre creion si caseta audio, pe care tot de pe Facebook mi-am amintit-o cu placere.
DRC a creat o simbioza suspecta intre mine si Facebook, a facut din Facebook, ca in literatura, o prelungire a fiintei mele. 

Ne regasim pe Facebook de la nastere si pana astazi, cu toti prietenii si toate familiile noastre, generatii trecute, prezente si chiar viitoare. Si nu mai e nimic de ascuns ce Facebook-ul sa nu vrea sa stie, caci pacalindu-ne cu aplicatii dragute ne-a luat de la preferinte la date personale si conturile din banca.
Un articol povesteste aprins despre traficul de organe prin intermediul Facebook, de parca instructajul de Securitate impotriva rapirilor in DRC nu ar fi de ajuns. Cica te cauta, te scaneaza, daca indeplinesti conditiile s-a facut precomanda. Ca pe un site de achizitii haine on line, insa pentru cei bogati. Tu esti marfa. Pune-ti poze frumoase. 

In lipsa stirilor din Romania, caci ale noastre 500 de canale TV in toate limbile pamantului nu au auzit si de TVR sau PRO TV International, Facebook a devenit sursa mea de informare. Ma culc si ma trezesc cu Facebook, singura pagina care se incarca rapid si iti da senzatia de vivacitate prin miscare. Si aflu cine mai like pe cine acasa in Romania, care pe unde se mai duce, cine face alti copii si fiecare dintre ceilalti copii cu ce se mai manjeste, cine joaca Saga Candy Crush ca si mine, de ce e bine sa sustii nu stiu ce cauza si ce s-a mai gatit sau mancat in seara asta. In timp real, facem checkin prin locuri, in curand vom ajunge sa se faca singur checkinul, si atunci sa vezi p-ala care mai vrea sa chiuleasca de la scoala sau sa-si insele nevasta la bere cu prietenii.

Nu se numesc degeaba retele sociale, caci au inlocuit socializarea si intimitatea.  Unii nu mai fac altceva decat Facebook in vazul lumii, explicandu-ne fiecare gand si miscare, de parca ne-ar intresa, ca ma intreb cand mai au timp sa si traiasca. 

Insa cel mai important e ca Alex s-a imprietenit cu Justin Bieber, iar eu sunt prietena cu Alex. Fenomenul este complex.