Pentru prima oara in sase luni, am dormit adanc pana la pranz. Nu mai am ganduri, nici to do list. Ma simt ca dupa o nunta, cea pe care nu am avut-o acasa, si nu-mi vine sa cred de ce petrecere de adio am avut parte, nici nu as fi visat. O suta de oameni au venit sa isi ia ramas bun, si am plecat plina de cadouri, care s-au deschis ca la petecerile satesti in fata tuturor. Si oamenii au povestit la microfon despre mine si ne-am aplaudat si am dansat congolez.
I-am lasat croitoresei Liza o geanta de haine si una de pantofi. Am primit in schimb o tava de cupru in forma de peste, de vreo trei kile, pentru care am spus ca merita sa platesc si excedent la bagaje. Ma intreaba unde va fi urmatorul assignment si, daca va fi in Vietnam, imi da telefonul si adresa sa o vizitez, ca ea s-a saturat de Congo si pleaca inapoi acasa. Pana atunci, sa o mai sun din cand in cand.
Cu Jean am facut poze in gradina, iar in poze capul lui e tot plecat si umil, oricat i-am cerut sa stea drept. L-am strans in brate tare si am fugit la masina sa plecam odata, ca imi venea sa plang. Stiu ca las in urma locuri si oameni pe care nu ii voi mai vedea niciodata. Am ales sa merg mai departe. Se va mai povesti o vreme despre Madam Raluca la Kinshasa, asa cum se povestea si de Monsieur Marcel. Ramane ceva din noi acolo cu ei, mai ales cu cei ca Jean, care nu au nimic altceva.
La iesirea pe poarta 6 de la Personal, lumea a auzit ca plec spre aeroport si vine sa imi spuna La revedere! O stagiara din HR, tinara si timida, imi inmaneaza un plic. Il deschid in timp ce iesim pe poarta, intre peretii scrijeliti ai Companiei. O felicitare cu mesaje de la colegi, in franceza, engleza si unul in romana: " Raluca draga, acest lucru nu este o revedere si ramas bun. Tu si continuitate bun multumesc. L" Probabil ca la fel sunau si mailurile mele acum sase luni, cand abia venisem in Congo si descoperisem Google translate.
Imi mai amintesc ca Alex m-a luat de mana cand am aterizat la Otopeni, si n-am avut nevoie de alte cuvinte.
Fin
I-am lasat croitoresei Liza o geanta de haine si una de pantofi. Am primit in schimb o tava de cupru in forma de peste, de vreo trei kile, pentru care am spus ca merita sa platesc si excedent la bagaje. Ma intreaba unde va fi urmatorul assignment si, daca va fi in Vietnam, imi da telefonul si adresa sa o vizitez, ca ea s-a saturat de Congo si pleaca inapoi acasa. Pana atunci, sa o mai sun din cand in cand.
Cu Jean am facut poze in gradina, iar in poze capul lui e tot plecat si umil, oricat i-am cerut sa stea drept. L-am strans in brate tare si am fugit la masina sa plecam odata, ca imi venea sa plang. Stiu ca las in urma locuri si oameni pe care nu ii voi mai vedea niciodata. Am ales sa merg mai departe. Se va mai povesti o vreme despre Madam Raluca la Kinshasa, asa cum se povestea si de Monsieur Marcel. Ramane ceva din noi acolo cu ei, mai ales cu cei ca Jean, care nu au nimic altceva.
La iesirea pe poarta 6 de la Personal, lumea a auzit ca plec spre aeroport si vine sa imi spuna La revedere! O stagiara din HR, tinara si timida, imi inmaneaza un plic. Il deschid in timp ce iesim pe poarta, intre peretii scrijeliti ai Companiei. O felicitare cu mesaje de la colegi, in franceza, engleza si unul in romana: " Raluca draga, acest lucru nu este o revedere si ramas bun. Tu si continuitate bun multumesc. L" Probabil ca la fel sunau si mailurile mele acum sase luni, cand abia venisem in Congo si descoperisem Google translate.
Imi mai amintesc ca Alex m-a luat de mana cand am aterizat la Otopeni, si n-am avut nevoie de alte cuvinte.
Fin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu