Fast and furious de sfarsitul lumii

Dupa patania cu pisica, nu-mi mai vine sa scriu. Nimic nu poate egala gaura din tavan, nereparata inca si care ne semnalizeaza necontenit ca nu am halucinat in acea dimineata.

Ieri a fost 21.12.2012.Recunosc ca m-am gandit de cateva ori la sfarsitul lumii preconizat pentru aceasta zi, mai ales daca luam la analizat ce s-a tot intamplat in jurul meu in ultima luna.

Invaziile de furnici si muste, pisici cazute din cer, broastele de la Monsieur Marcel care sigur doreau sa ne transmita ceva, foame si boli acoperind poporul congolez. Pesti ingrozitori, ca niste pirania pe steroizi, care mananca copii pe Congo la vreo doua sute de kilometrii mai sus de Kinshasa. Aparate electrocansice care se strica pe rand in mod repetat (cuptor, masina de spalat, aer conditionat, laptop). Cand totul merge catre degradare, e normal sa te astepti si la un climax, iar sfarsitul lumii ar fi fost ceva natural care sa urmeze toate peripetiile noastre.

Am iesit de la birou la timp, dupa ce s-au impartit cadourile de Craciun la angajati (coletul contine un sac de orez si unul de gris de cate 25 de kile fiecare, 4 litri de ulei si 5 pui de cate 1,4 kilograme). Am plecat hotarati sa ne gasim si noi ceva de bagat in traista la Mosul, caci am aflat de un magazin pe care il ratasem pana atunci.

Arra ne-a pregatit ca va dura mult, pentru ca trebuie sa ajungem, la ora cu trafic de varf, la periferia Kinshasei. Am crezut ca ma obisnuisem cu traficul. Ca sa te confunzi cu localnicii, nu trebuie decat sa sperii oamenii de pe trecerile de pietoni si sa intri hotarat pe rosu in fiecare interesctie.Cu Alex la volan, e o senzatie anume sa fii singurul fraier care sta la stop, in timp ce esti claxonat ca tii randul, iar pe celelalte benzi din jur traficul sa curga necontenit. In ziua cand m-a invitat Alex sa conduc si eu ca sa nu uit gustul, am gasit o soparla pe parbriz deasupra volanului, pe interior.

Cu Arra sofer ne-am trezit facand drumul de doua ore in numai douazeci de minute, intr-o combinatie de jena si placuta adrnalina, caci am urmat, cu avariile aprinse, un convoi de masini de politie, care la randul lor urmau un camion ce transporta bani de la banca centrala. Nu eram singurii care faceau asta si mergeam toti in coloana pe contrasens, iar politia ne deschidea calea, in timp ce alti fraieri ne asteaptau sa trecem. Cand am ajuns la destinatie am aflat ca inchisesera la ora 16:30, dar ce mai conta?

Am ajuns acasa ca stoarsa, bucuroasa ca in sfarsit i-am facut, iar la ora anuntata pentru sfarsitul lumii dormeam bine pe canapeaua din sufragerie. Daca se intampla si asta, noi in Africa fiind, oricum n-ar fi fost nicio diferenta.