Sfintii care te mananca

Viza lui Alex n-a iesit. Marti este ultima zi cand putem primi raspunsul, cat sa avem timp fie sa ne facem bagajele pentru miercuri, fie sa incercam mutari de avioane si parte din hoteluri , cat se poate muta, in speranta ca mai plecam in vacanta.

Am mobilizat toata populatia cunoscuta si, in final, am apelat la cinci pile ca sa aflam ce se intampla macar cu documentul in sine, daca nu cu viza. Alex isi face griji ca un bizon a dat cu cotul si l-a impins, de pe birou, direct in cosul de gunoi.

Aproape in fiecare zi, pe bulevardul 30 Iunie, se intampla ceva deosebit cu iz de Congo. In fata la directia generala a apelor, un automobilist vitezoman a lipit de trotuar un stalp de telegraf. Din masina care livreaza bere si sucuri, in intersectia de la Boukin, doi indivizi isi indeasa sticle in niste genti sport.

Am depus o cerere scrisa la Agentia care face legatura cu Ambasada, si ni s-a jurat ca a doua zi primim raspuns. A doua zi, precum facem de o saptamana, am fost primii cand s-a deschis usa agentiei, ca sa ne luam raspunsul promis « maine », cu o zi inainte . Raspunsul n-a venit, ca era plecat Consulul si il inlocuia o domnisoara. Dar s-a primit cererea si ni s-a transmis ca vom primi raspuns in 48 de ore. Problema este ca cele 48 de ore pica vineri, cand la Ambasada e inchis pentru a sarbatorii Ziua Pacii de duminica, iar luni nu se lucreaza iar, ca e luni.

Stam mai mult la trecerea de pietoni, caci la 7 jumate dimineata, o negresa beata incearca sa traverseze strada ; monologheaza inspre noi toti din masini, care stam la stop. Un politai o dirijeaza grijuliu de pe partea cealalta, sa degajeze. Clatinandu-se, ajunge in sfarsit dincolo pe trotuar, unde ii tranteste politaiului un pumn direct in fata.

Imi aduc aminte, acum cativa ani, ca am aflat surpinsa ce bine sunt platiti la noi gunoierii ; pentru ca au ditamai spor de rusine. Un spor de tocat nervi cred ca ar trebui sa fie inclus in toate contractele de expat in Africa, pentru ca aici, doar ca sa traiesti, te rontaie sfintii.

Chemarea adeilor umpluti

Ardei grasi, cat de mari si de sanatosi. In Congo la 14 dolari kilul. Dupa ce se umplu, se potrivesc intr-o cratita unsa cu ulei, ca untura nu-i, sa stea sprijiniti unul de altul, ca niste falnice turnuri. Ma prapadesc de ras in timp ce citesc reteta moldoveneasca de ardei umpluti. Romanul tot roman, i se face pofta de mancarea lui, cea cu care a crescut, de acasa.

De plictiseala, sambata si duminica am devenit nevasta perfecta (nu ca in timpul saptamanii n-as fi!). Fun inrait Food Network, la care ma uit ca bucataresele la telenovele: Little Paris Kitchen m-a ademenit weekendul asta cu o reteta de supa cu galusti, iar lui Alex i s-a facut pofta de ardei umpluti, asa ca am decis sa facem o romaneasca traditionala.

In timp ce faceam cumparaturile necesare, si visam cu voce tare la raionul de carnuri ciorba de fasole cu ciolan afumat, un domn ne-a salutat si ne-a spus in romaneste ca vrea si el. De ce ai veni din America pentru ca sa faci afaceri in Congo, nu inteleg.

E adevarat ca daca vrei sa faci bani, aici e locul perfect, paradisul afaceristilor proaspeti, caci orice zboara se mananca si orice vrei sa faci, nu e deja in multe exemplare, cat sa trebuiasca sa dai cu mega oferte. Ti se plateste inzecit orice produs si serviciu, dintre care amintesc doar cateva ce mi-au trebuit: un iaurt - 5 dolari, un ceainic- 95 de dolari, un masaj de relaxare – incepand de la 145 de dolari cu reducere.

Mai greu cu forta de munca, ca nu prea are forta. Muncesti tu pentru toti. Esti tu prezent si pentru altii. Am fost la un eveniment intr-o zi. Au venit doar cativa participanti din 30. Dupa ce evenimentul a fost anulat, am aflat si motivul, stupefiata: pentru ca ploua. Asa e aici.

Si nu pricep, eu proaspata expata, care este limita de sus (sau de jos) a diferentelor culturale. Machine Gun Preacher este un exemplu minunat in acest sens. Precum protagonistul, te poti incapatina sa crezi ca tu, unul, ai puterea sa schimbi. Insa, dupa ce ai plecat, Africa revine la normal, precum elasticul. Ca in film. ”Tu te vei intoarce la viata ta sofisticata de alb si noi, in timp, vom uita ca ai fost vreodata pe aici. ”

Nunta pentru Africa de Sud

Sedinta saptamanala de haser debuteza cu vestile importante, cu impact in bunul mers al lucrurilior din companie . Asa am aflat de asaltul armat Mai Mai care afecteaza si afacerea noastra din Lumbumbashi. Expatii care aveau program de vizita ar face bine sa isi anuleze avioanele. Trebuia si eu sa calatoresc, bine ca m-am abtinut.

Tot din cauza luptelor de la Lumbumbashi, la Ambasada Africii de Sud din Kinshasa nu mai raspunde nimeni de trei zile ; cica sunt in sedinta. Stil pur congolez, dosarele pe rol au fost lasate de izbeliste. Mai avem fix 5 zile lucratoare sa obtinem viza lui Alex , altfel plec singura in vacanta vietii . Sau nu plec. Cu banii platiti, ca fara rezervari nu poti depune actele la Ambasada.

La doua saptamani si jumatate dupa ce am depus dosarul de cuplu si la o saptamana dupa ce am primit viza mea, incepem sa ne gandim la ce e mai rau. Astazi, tot dupa doua saptamani si jumatate de la depunerea dosarului, agentul de la protocol are o revelatie : « Poate ca nu sunteti pe acelasi nume si de-asta au despartit dosarele… »Nasol, pentru ca actele sunt intr-un singur exemplar, ca dosar de cuplu. Parca ii vad cum se in treaba nedumeriti ce treaba o avea Alex C .cu Raluca D . si cum se gandesc ca poate Monsieur e clandestin si vreau sa-l scot eu din saracia de Congo si sa-l fac om in Africa de Sud.

Ganditul fara neuroni atingandu-se este specific indivizilor din zona ; nimeni nu are habar ce face pe lumea asta, cand pui o intrebare cuiva si te astepti ca ar trebui sa stie sa-ti raspunda, face o fata de nedumerit de parca l-ai fi lovit cu o ecuatie aritmetica.

Am gasit adidasi si, ingropata intre cutii, am inceput sa caut numarul 36 . Vine bizonul, vanzator la raion, sa ma ajute . Ii arat modelul expus, pe raft numarul 37 ; ii spun ca imi trebuie la fel, dar 36. « Cum la fel, zice, ca astia sunt 37 ? » Explic : « acelasi model, dar cu un nr mai mic. Pentru ca astia imi sunt prea mari. Mari. » Cotrobaie in ritm de melc, eu deschid zece cutii in timp ce el deschide doua . Imi da o pereche 36, dar alta culoare. « Multumesc, dar nu pe culoarea asta, ii spun, ci pe astalalta. » Raspunsul lui : «  Dar de ce ? »

Adevarat proverbul african primit de la tata pe mail : Educatia e ca erectia. Daca o ai, se vede !

Goana dupa cadouri

Momentul despartirii de Congo se apropie cu pasi repezi. Numaram, ca romanul in armata, zilele ramase pan’ la liberare. AMR 49 de zile. Dintre care zece vom fugi in concediu in Africa de Sud, la polul opus al standardelor congoleze, la civilizatie.

Viza mea a iesit acum o saptamana. A lui Alex nu. Cu toate excursiile si aviaonele platite, Kinshasa-Johanesbourg-Cape Town, cu programul de aventura schitat (safari in Kruger National Park, sandboarding in Capetown, extreme shopping in cele 10 mall-uri din Joburg etc.) incepem sa ne facem griji sa nu ne faca vreo figura congolezii. Am depus cerere de raspuns urgent la Ambasada. Stiu ei ce e ala „urgent”?

Visand la intoarcerea in Romania, to do list-ul imi face iarasi pop-up: cadouri. Frumos tare cand ai la cine sa duci cadouri si nu e usor sa hotarasti cand te gandesti ca fiecare te asteapta cu curiozitate, dupa ce ti-a citit blogul, sa vada ce ai putut nascoci pentru marcarea momentului in eternitate. Magneti de frigider nu-s, caci aici nu au frigidere.

Am inceput cautarea a ceva cu adevarat congolez. Pe lista: Marche Royal, piata artizanilor locali, Facultatea de Arte Frumoase, Expozitia din weekendul acesta de la Stadionul Martirilor, despre care am aflat in aceeasi zi si, top of the list, o manastire de maicute aproape de aeroport, care fac papusi din materiale congoleze. Am vazut una de decor intr-un magazin, mi-a placut la nebunie si, dupa doua saptamanai de cautari, am aflat care este sursa.

De la Facultatea de Arte Fumoase am plecat rapid asa cum am si ajuns, caci preturile pe obiect incep de la 30 dolari si se termina la cateva mii.

Am pornit asadar, cu ghid dna M., catre manastirea de maicute. Ajunsi la adresa de destinatie din Cartierul numarul 1, am descoperit ca mansatirea nu-i, dar in schimb este un spital de nebuni. Nebunii, nebuni cum sunt, au inventat nist minunatii de papusi confectionate din materiale cu imprimeuri congoleze, imbracate exact ca localnicele de aici. Doar ca nu-s azi aici, ci la Stadoinul Martirilor, unde e nu stiu ce eveniment cu targ traditional congolez.

Ne-am dus. Am facut turul magazinelor de unde puteai cumpara aproape orice. Alex a facut poze la o taraba cu maimute moarte, trase in teapa, bine afumate si sarate cat sa tina carnea pana la urmatorul Craciun.

Iar eu am cumparat pentru fetele mele papusi, doua feluri: de la standul de nebuni si de la standul de persoane cu dizabilitati. O doamna in carje, fara un picior, mi-a explicat cata munca e in spatele fiecarei papusi. Fiecare are o poveste, si ma bucura nespus ca am putut cumpara cadouri cu poveste din DRC.

Bine ati venit acasa!

La ora 9 si 10 minute poarta de fier s-a deschis si acelasi sofer, dar cu o alta masina, a venit sa ne conduca acasa. Nu am apreciat indeajuns prestatia celui mai puctual localnic pe care aveam sa-l cunosc in Congo. Ulterior, aveam sa aflu ca 10 minute congoleze fac intre treizeci de minute si pana la o ora.  

In Boukin,  ca si in satul bunicilor, lumea s-a adunat sa ne vada. Si noi abia asteptam sa ne luam in primire apartamentul, despre care am primit garantii multiple ca e gata cu o luna inainte de sosirea noastra.

Un negru mic matura aleia de piatra. Iarba si buruienile cadeau secerate in jur, cineva tocmai se hotarase ca e nevoie de gradinarit. De pe terasa larga am intrat in casa si am amutit. Un set de canapele murdare si o masuta decenta, plus o biblioteca de aruncat populau sufrageria. Un miros puternic de proaspat varuit si vopsit nu te lasa sa respiri. In camera urmatoare abia puteai intra, o masa masiva de 8 persoane bloca toate celelalte doua intrari (in bucatarie si dormitor). Initiatorul nostru, omul cu matura, afisa un zambet larg cand ne deschise usa la dormitor si facu semn de introducere cu mana: Ta-tam! :un pat masiv in tot dormitorul si atat, acoperit de un asternut chinezesc, crem, din satin si cu volane de dantela proeminente. Pe geam o priveliste infecta, curtea ”din spate”.

Omul cu matura in bucatarie nu apucase sa intre, praful era de un deget pe mobilierul invechit. Panze mari de paianjen m-au facut sa inchid rapid la loc usile cabinetului. Aveam furculite si pahare. Si un frigider mic si nou, plin de bere, ne-am minunat de faptul ca se incuia cu cheie. Aveam sa aflam in curand pentru ce.

Baia garsonierei mele din Bucuresti are jocuri de lumini, jacuzzi si televizor. Baia vilei mele din Kinshasa are un dus care curge pe laturi, faianta alba lucioasa, 20 pe 20 de centimetri, ca in baile comuniste ale coplilariei mele, cu rosturi negre, pe alocuri umplute de mucegai. Nu exista geam la fereastra, doar niste lamele de geam obosite, ca un urias aparat de ras Gilette.

Ne-am deschis cate un Primus si, in forfota celor peste 15 indivizi necunoscuti care misunau pe la noi prin casa aparent ocupati, ne-am asezat in dormitor peste volane, am inchis usa si ne-am privit prima oara in ochi. Am scos o foaie de hartie si un bic si am inceput sa evaluam de ce este nevoie ca sa facem locuibila vizuina pe care o primisem cu atata fast. Ne-am luat inapoi bagajele si ne-am mutat la guesthouse. Acum, acolo ni se parea lux. De aici stiti povestea, casa a fost gata la doua luni dupa. Intre timp, am mai poposit si pe la Monsieur Marcel. Si azi mai avem nevoie de multe in Villa 6, dar oricum nu intereseaza pe nimeni de asta. Nici macar pe noi.

Prima noapte de groaza

Primele triluri congoleze au iesit din boxele infundate ale automobilului. Pe banda a doua, masini dupa masini ne depaseau cu mare viteza. Plecati de la aeroport, ajunsesem rapid in mijjlocul pustietatii, cu doi necunoscuti in masina, negrii ca noaptea, iar unul mai avea si pusca. Eram nerabdatoare si putin ingrijorata in acelasi timp, un amalgam straniu de sentimente. Cand m-am uitat la Alex am inteles ca nu e de bine. Mergeam cu nu mai mult de vreo treizeci de kilometri pe ora. Soferul ne raspunde ca vom ajunge la destinatie in vreo ora si jumatate.  Are probleme cu alternatorul. Daca nu tine motoul supraturat, se va opri si pana a doua zi nu e nimeni la garaj ca sa ne tracteze sau sa ne repare. Dicolo de geamurile masinii, o bezna densa si nicio lumina in nicio alta directie. 

Dupa cateva minute care mi s-au parut o vesnicie, se vede semnul de intrare in metropola congoleza. Drumul se lateste brusc. De o parte si alta, incepe sa se contureze ceva, iar eu ma lipesc fericita de geam sa disting mai bine in bezna. La Cite, renumit conglomerat muncitoresc al Kinshasei, mi se arata in adevarata sa splendoare: armata de umbre si mici luminite licarind pal dintre ziduri darapanate, focuri de tabara in marginea strazii, in jurul carora oameni multi mancau sau dansau...Rufe agatate pe gaduri, masini dezmembrate oprite-n drum, animale care fugeau printre baraci, totul intr-un intuneric total, pe care doar farurile masinii noastre il aratau.

Am oprit pe dreapta si l-am lasat pe agentul de la securitate. Ni s-a spus ca am intrat in oras si ca de acum suntem in siguranta. Nu eram de aceeasi parere, insa nimeni nu ne-a intrebat. Am facut la dreapta si am continuat pe macadam. Aici nu arata deloc mai prietenos. Din gropile uriase masina abia ca mai avea putere sa iasa si, intr-un sfarsit, soferul ne anunta ca nu mai putem ajunge la destinatie si ca ne va lasa la un motel. In mijlocul tiganiei, o poarta inalta de fier ni se deschide in fata si oprim in curte la guesthouse Tanganika.

In camera doi - un pat, doua noptiere si un frigider Fram plin de bere si Coca Cola. Si doua sandwich-uri. Nu mancasem de multa vreme, asa ca dupa ce le-am verificat ca sunt bine, le-am infulecat rapid. Ne-am dat cu mult spray anti tantari, ne-am trantit pe asternut sub mustiquare si am adormit instantaneu.

A doua zi la ora 9 urma sa fim transportati, cu o alta masina, la casa noastra.

Retrospective

Acum ca sunt vie si nevatamata, pot sa rad de pimele mele zile de intalnire cu batrana Africa. La acea vreme m-au cam zguduit si, cu toata puterea mea de a lua in ras lucrurile, imi cam venea sa plang. Alex si acum se intreaba cum de n-am facut-o.

Am plecat in primul meu assignment de expat de parca mi se facuse o mare favoare, idee la care s-a mai adaugat si doza mea exagerata de bun simt. Asa ca am incercat, desi plecam in cea mai amarata si una dintre cele mai controversate tari de pe continentul African, sa ma abtin cu intrebarile de pisalog disperat si cu cerutul de asigurari privitor la conditiile contractuale si la planul primelor zile. Sa nu faceti asta niciodata daca plecati in Africa.

Am obtinut cu greu numele si numarul de telefon al agentului de protocol care urma sa ne ia de la aeroport, insa fara semnalmente. Cum eu eram deja fata cunoscuta de Holywood, nici eu nu am fost intrebata cum voi fi recunoscuta ca sa fiu culeasa de acolo. Daca ati intrat vreodata in aeroportul Baneasa inainte de desfiintare, trebuie sa va spun ca este parfum pe langa N’Djili International Aeroport. Aici aterizeaza numai piloti celebri, caci pista este doar atat cat ti-ar trebui la o aterizare de precizie, nimic mai mult. Din capatul pistei, ne-am plimbat pe jos pana la cladirea aeroportului. Cand cobori din avion si te loveste pentru prima oara aerul de Congo, simti ca ti taie respiratia si ca ai avea nevoie sa gasesti, pintre aburii iadului, o gura de aer. Din pacate, asta este tot ce iti ofera tara. Take it or leave it!

O singura banda, pe care bagajele vin aruncate de un tip pe o ferestruica, stranse in jurul ei pentru ceva vreme pe toti pasagerii zborului Istanbul-Kinshasa de 16 noiembrie 2012. Din capatul celalalt al salii (ca e una singura si atat in aeropotul international din Kinshasa) divesi localnici te privesc si-ti zambesc interesati. O doamna congoleza, imbracata ca la carnaval (ulterior aveam sa aflu ca asta e moda congoleza) m-a fixat indelung vreme de vreo treizeci de minute, de parca facea parte din protocol. Mai ingrijorata decat altii, eu asteptam sa zaresc culori si dimensiuni de genti cunocute. Au aparut. Un alt tip le-a ralocat repede si exact inainte sa protestez am aflat ca el era agentul nostu de la protocol. Tipa bine nici azi nu am aflat cine era. Probabil ca o dama de companie care isi cauta cllientii.

Pasapoartele noastre si carnetele galbene cu vaccinuri au disparut subit, date din mana in pana, pana sa apucam noi sa zicem ceva. Pasagerii nou veniti nu se deosebeau cu nimic de personalul aeroportului, singurul deosebit era individul in halat alb care s-a uitat atent peste carnetele cu vaccinuri. Sa nu cumva sa le aducem vreo boala noua de prin Europa, ca au destule si nici cu astea nu se descurca.

La iesiea din cladire am fost impresurati de diversi indivizi insistenti care au fost linistiti cu vorbe in lingala de catre agentul de protocol. La capatul aleii ne astepta un jeep 4 ori 4, ca acela cu care am fost la off road in ultimul teambiulding, insa ne-a gazduit numai bagajele. Noi am fost urcati intr-un alt jeep, cu un sofer nou si un militar cu pusca lata. Cu celalalt jeep in fata, pe avarii, ca un adevarat convoi prezidential, am iesit victoriosi pe poarta aeroportului. Ajunsesem cu bine in Congo DRC.

Un vanzator perfect

Insist in a scrie despe convingerea ca atunci cand esti departe de casa toti cei asemenea tie iti devin repede prieteni, si ca fiecare clipa traita alaturi de ei primeste o insemnatate aparte, e o traire intensa.

Am vizitat mai multe locatii in cautarea locatiei perfecte pentru workshop-ul de vineri. Stone, Promotor VIP dupa functie, are in grija mai bine de doua sute de locatii de fitze din Gombe si impejurimi, atat cat se intind imprejurimile astea. Dincolo de zidurile lor intunericul cuprinde totul, Kinshasa devine una cu pamantul. Stone si soferul lui ti le pot descrie de toate, de la locatie la numarul de locuri, specific, istoric si pasiunile patronului, mai bine ca in ghidul Kinshasei.

Oriunde intram, Stone cunoaste pe toata lumea si usile i se deschid de parca ar fi parte din familie. Lumea se bucura ca il vede si il saluta pe nume, de la camerista pana la directorul de hotel.

Fiecare intalnire e o vanzare. Si a noastra. '"Din Romania, spuneati?"' Si a sunat-o pe Anca. In douazeci de minute dupa ultima vizita usa Ancai se deschidea, eu spuneam "'Buna ziua'", iar Ancai ii dadeau lacrimile de emotie si imi povestea cat de mult se va bucura si Natalie, fiica sa, de intalnirea noastra. De parca eu as fi fost cine stie ce vedeta de Holywood care merita intlnita, nu un roman oarecare.

Si Stone ne-a lasat sa vorbim romaneste, si sa ne veselim, si sa ne amintim de nume de strazi ale Bucurestiului. Parca isi tragea seva din bucuria noastra si nu conta ca noi am uitat ca si el e acolo.

Si ne-am intalnit intr-o alta seara cu totii, noi si familia Ancai stransa laolalta, am baut bere Primus si Cola, am depanat amintiri romanesti. Am ascultat povesti ale unor oameni pe care nu i-am vazut niciodata inainte, si in care ma regasesc si pe care le traiesc si eu, si de care ma bucur si ma intristez, dupa cum si protagonistii traisera.

Din acea seara raman cu convingerea ca sunt romanca pana in maduva oaselor, oriunde ma vor purta de acum inainte contractele mele de proaspat expat, si ca sunt mandra ca sunt romanca, inclusiv bucuresteanca noua ani si jumatate, get-beget.

Mostenirea

Am avut intuitia, cand impachetam bagaje in Romania, ca plec inspre locul unde voi descoperi ceva fundamental despre mine. Scriu din masina, cu laptopul in brate; intr-un sant o negresa spala rufe in baltoaca ramasa dupa ploaie. Aici am vazut cele mai frumoase fulgere pe care mi le-as fi putut imagina vreodata, acelea pe care fotografii de pe National Geographic le cauta sa le surpinda pentru colectii de calendare. Depasim vile cu piscine si garduri foarte inalte, terminate in spirale de sarma ghimpata sau cioburi asezate anti-efractie intr-un mozaic infiorator. Ca si cand dincolo de acesti pereti este ceva foarte special ce trebuie pazit cu sfintenie.

Gradina mea s-a umplut deodata de flori. Au rasarit dintre dalele calde de piatra. Flori singure, mai multe feluri de flori, de parca cineva ar fi dat deodata liber la primavara. Am adoptat un Gekko, pe care intr-o seara, la strigatele mele, Alex l-a fugarit ca sa-l dea afara. L-a prins cu paharul, insa i-a rupt coada. Peste cateva zile l-am regsit asteptand la usa si l-am recunoscut, l-am primit si l-am acceptat. L-am  botezat Charlie. In Africa am invatat sa nu ma mai impotrivesc lucrurilor.

Am mancat la Orangerie, foarte aproape de birou, gandindu-ma la Varzaria din Cluj unde fugeam de la Orange sa iesim ieftin si bun in pauzele de masa. 15 dolari un fel principal si o bautura, business lunch din cele 4 variante pe care le gasesti pe tabla cu meniul zilei. E una singura, pe roti, pe care chelnerii o plimba pe rand pe la fiecare masa, si toata lumea asteapta cuminte momentul sa comande din singurul meniu.

In timpul sedintei de dupa-amiaza, ceva suspect a miscat deodata in aceeasi incapere cu noi. Ne-am oprit brusc din discutiile serioase si ne-am indreptat privirile spre coltul camerei, in jos, de unde venea sunetul insistent, asteptand sa descoperim un soarece. Aparatul de aer conditionat consta intr-o cutie cat televizorul, cu lamele manuale si trei viteze, montat sub fereastra intr-o gaura putin mai mare decat cutia, care da direct in strada. Un coleg mai viteaz s-a pornit sa verifice, cand ne-a fost servit timpanelor un strigat ca de lupta. Il speriase pe copilandrul care incerca sa bage mana prin gaura catre noi inauntru ; spera si el sa poata sterpeli ceva.

La dentist am platit 270 de dolari ca sa repar o masea, inca o dovada ca in Africa avem dintii mai mari. Apoi am aflat ca asigurarea mea medicala atot-cuprinzatoare nu cuprinde si urgente de acest tip. Insa a meritat deplasarea, intrucat receptionera este o minunatie de negresa, trasa ca prin inel, mulata toata in imprimeuri congoleze. Si in timp ce eu imi calmam nervii in salonul de asteptare si Alex platea, l-am auzit strigandu-mi cu glas dulce din camera cealalta, de la Receptie, in romaneste : « Are par pe piept ! »

Afacereza si celengiul cultural

Warning: Nu cititi acest articol daca nu va curge in vine sange de corporatist.

Stiu, certati-ma, n-am mai scris de ceva vreme, foarte ocupata fiind cu proiectele mele…

Un proiect nou, care m-a facut sa ma intreb stingherita de ce ma simt atata de Heineken si deloc Bralima (inca?) Sau ca sa vorbim in afacereza, scopul: definirea misiunii, viziunii si a valorilor companiei, prima braserie si limonaderie din DRCongo, inca din 1923 si de atunci tojours leader. In vizita de fabrica am vazut prima sala de imbuteliere, care putea astupa pana la 1000 de sticle pe zi. Astazi numarul are patru zerouri. Afacerea a prosperat, a inglobat licente si inovatii, a adus oameni de pe toate continentele si are mari proiecte premiate la nivel de Africa pentru aportul la bunastarea comunitatii. Project Riz (orez) sau Fundatia Bralima sunt doar doua dintre acestea.

28 de manageri de top, chemati din toate colturile tarii (avem braserii la Kinshasa, Boma, Bukavu, Lumbumbashi, Kisangani si Mbandaka si o fabrica de sticla in Kinshasa) s-au reunit vineri, 15 martie, pentru a dezbate si redefini valorile companiei, parte a grupului Heineken si pentru a da forma misiunii companiei.

Normal ca am acceptat sa concep si sa facilitez workshop-ul. Acum pot lua linistita piatra in gura.

Si am inceput pregatirile. N-am crezut sa gasesc, in inima Africii, cea mai frumoasa locatie de training pe care am visat-o vreodata. Cu o seara inainte a poposit echipa de marketing sa branduiasca sala cum se cuvine, iar a doua zi dimineata, cum intrai in curtea interioara de la Cercle de Kinshasa, te loveau reclamele, placut la privire, cat sa intelegi ca aici se intampla ceva foarte important.

Alaturi de colegul meu co-facilitator si translator (ca nu mi-a venit sa le zic in franceza chiar de la inceput), am pornit la lucru cu 28 de manageri, care mai de care dornici sa se afirme (spiritul congolez).  Nu pot sa nu-l pomenesc pe Colin, cine stie cunoaste, tatal training-ului si al adult learning-ului , profesorul meu si al echipei mele, fara de invataturile caruia orice proces de invatare este sorit esecului. Ca majoritatea pe care le-am vazut prin Romania, acreditate de altii care habar n-au cu ce sa mananca treaba asta.

Intalnirea cu maestrul Colin este o binecuvantare si o durere cumplita, pentru ca dupa aceea nu mai poti avea rabdare la niciun alt training in care cateva reguli de bun simt nu sunt respectate. As putea s-o numesc magie, caci asta simte fiecare participant, si atunci nu stii ce e, ci doar ca te cuprinde si ca te simti extraordinar.

Am incheiat ziua cu o trupa de cantareti si balet traditional congolez, vreo douazeci de tineri sprintari imbracati in pene si margele, care ne-au invatat sa cantam la lokole, ngongi, kitseke, maracasse, kitsaka tsaka si sticla de Primus!

Am primit multumiri, o data, de doua si chiar de trei ori, de la fiecare dintre participanti. Si chiar incep sa cred ca n-a vazut Congo asa workshop vreodata, dar mai presus de toate, cred ca o meritau; daca va inchipuiti ca in Africa lor regulile sunt altele decat in Europa noastra, va inselati. Leadership-ul e general valabil. Ca si profesionalismul. Sau pasiunea.

Din Romania, spuneati?

Desi ceilalti colegi cu pasapoarte din Uniunea Europeana au putut merge fara viza, de aceasta data nu suntem si noi privilegiati. Romanica este pe lista neagra la Ambasada Republicii Africa de Sud, iar asta presupune depunerea unui sir lung de hartii, care ma astept sa ne dea bataie de cap.

Am gasit si zboruri ieftine Kinshasa-Johannesbourg, insa ieri la Bukavu s-a prabusit un avion al  companiei la care vroiam sa ne luam biletul. Eram la cumparaturi in supermarket, cand anuntul pe postul local de radio ne-a oprit din cautari, pe noi si pe altii, si pentru o clipa am ciulit urechile cu preocupare.

In Congo nu se fac revizii pentru mijloace de transport. Se poate umbla pe strada cu orice rabla. La fel e si pentru avioane, numai ca pe cer nu poti sa iesi si sa te pui pe impins, cum se face pe bulevardul 30 Iunie. Se coboara toti pasagerii din microbuz si se mobilizeaza sa-l urneasca. Starea masinilor e deplorabila, noaptea nu toate au faruri, si se mai umbla prin bezna cu lumina de la plafon aprinsa si atat. Sau se mai coboara din cand in cand sa se adune din drum usa masinii, ca a picat in curba.

Prietenul nostru R., veteran in Congo si mult mai plimbat decat noi, ne sfatuieste in ce companii aeriene putem avea incredere. Majoritatea nu sunt acreditate. El a patit-o intr-o delegatie, cand zborul cu escala a necesitat transferul pasagerilor intr-un alt avion. Nimeni nu s-a gandit ca noul avion are mai putine locuri decat pasageri au venit cu celalat, asa ca n-a mai incaput toata lumea. Si el a ramas pe din afara. A mai stat doua zile in orasul cu escala, pana la urmatorul zbor, fara bagaj bineinteles, caci bagajul i l-au imbarcat.

Dar noroc ca e roman. Cand l-au rapit in prima lui luna de venire in Congo, l-au plimbat cateva ture cu masina prin cartiere marginase, l-au lasat fara portofel si telefon si cand i-au vazut pasaportul de Romania l-au crutat. Credeau ca e american, si ei cu americanul aveau treaba. Asa ca l-au dat jos din masina, cu pasaportul in mana, si l-au lasat sa plece.

 

Si shopping la margine de Kinshasa

Tarabele se intind cat vezi cu ochii, doar ca mai departe de drumul pietruit nu prea iti vine sa te infunzi printre ele. Pamantul e nisipos si, dupa ploaia de dimineata, inca are culoarea petrolului. De aceeasi culoare, pesti afumati zambesc de pe cateva tarabe, insiruiti de la mic la mare, acoperiti de muste ca de o panza. In ligheane, alte soiuri de oratanii mai mici,de la guvizi ca la Mamaia pana la omizi despre care am auzit ca sunt foarte bune prajite cu sos iute de piri-piri. Primim strigate repetate sa vizionam marfa. Canalul care desparte piata de sosea se trece pe lespezi de lemn asezate din loc in loc nu tocmai in echilibru. Ne oprim intai la casa de schimb, o improvizatie de masa dint-o lada de lemn cu umbrela, sub care un tip cu un ceas mare aurit ne face serviciul: 9000 de franci congolezi contra 10 dolari, scosi la numarat dintr-o caramida de bani groasa cam de 40 de centimetri. N-am vazut decat in filmele cu mafia atatia bani laolalta.

Imi amintesc ca acum o trei luni ma ingrozise acest peisaj si protestasem vehement ca nu ies din masina. Acum eceva normal. Tinandu-ma de poalele fustei (ca am si eu fusta lunga de maman congoleza ca sa ‘”blend in”, sa ma fac una cu multimea), ma strecor sprintena dupa Alex, urmata la jumatate de metru de Arra.  Cu printul n-am prea nimerit-o, fusta mea este toata neagra. Aici, pe langa animal print, e la mare cautare cel cu fete de presedinte. Actual sau fosti, nu conteaza.  Ca si cand mi-as cumpara material sa-mi fac un costum classic, de birou, un model cu steme, mari cat sa se distinga moaca lui Iliescu in centru.  Asa, ca sa nu fie uitat. Iar ca sa iasa mai ieftin, unori materialul se cumpara la sul, si atunci toata familia se imbraca in haine din acelasi material, de la mic la mare.

Alegem si cumparam fructe si legume. Si o oglinda. Dupa ce mi-am cautat fara succes o oglinda mica prin toate supermarketurile de Kinshasa, mi-a gasit-o Alex in piata si mi-a luat-o cadou: 15 pe 20 de centimetrii taiati gresit la unghi de 90 de grade, carton in spate si o bucata de rafie lipita bine s-o spanzuri si-n cui, iar marginile imbracate in izolir rosu.

La final, de la o maman cu sort ca in visele mele de bucatareasa, o mai adus o punga de-un leu plina de gogosi rotunde, toate pentru un dolar, proaspat scoase din cazanul cu ulei pe foc de lemne. A fost mai greu sa o convinga sa ne puna si zahar pe ele (ca se jura ca a pus deja in aluat) si asa am mancat gogosi fierbinti cu acelasi gust de copilarie, daca va mai amintiti gogosile romanesti cu gaura de pe vremea lui Ceausescu, rumenite si tavalite apoi in zahar farin.

La intoarcere, un cortegiu funerar se intindea pe kilometrii. Masa de oameni colorati, motociclete cu ghivece de flori pe ghidon si masini cu frunze-n parbriz, venisera toti sa isi ia ramas bun de la cel ce era pe ultimul drum. Inteleg de la Arra ca este un batran sportiv, pe vremuri campion de catch, iubit tare de congolezi. Dricul mergea in liniste mai in spate, pe cand cosciugul salta in ritmuri de dans pe umerii  a opt handralai care cantau bucurosi si dansau sub transul, balanganindu-l in toate directiile. Si aproape ca incepeam sa ma ingrijorez ca se veselesc cu totii asa vadit la inmormantare, cand am inteles ratiunea: raposatul tocmai a scapat de viata din Congo si s-a dus la mai bine. Cum sa nu se bucure toti pentru el?

Shopping in Kinshasa

Ditamai mallul sta sa creasa in dumul meu de la birou inspre casa. Frumusete de cladire, cu spatii largi, sticla sclipitoare si parcare supraetajata.  Va contine spatiu de birouri, magazine, foodcourt, nu m-as mira sa mai incerce inca o data si sala de cinema care a existat odata in centru, insa s-a desfiintat ca nu prea puteai respira aer curat inauntru si nu se mai ducea nimeni. Aflu ca s-a inceput constructia la mall acum 6 ani si s-a ridicat rapid ce se poate vedea astazi, caci apoi inginerul a fugit cu banii in Europa si s-au blocat lucrarile. Nu mai sunt alti bani ca sa-l termine. Ghinion. Aveau si ei o sansa, si s-a dus si aia pe apa sambetei.

Pana la civilizare, vom face shopping in continuare din supermarketurile de cartier si de pe capul localnicilor. In momentul in care ai parcat masina, te impresoara din toate directiile doamnele in rochii lungi, purtand marfa pe cap : in cosuri sau ligheane colorate de plastic, manguste, arahide, ananas sau papaya. Domnii ofera, la oferta speciala prêt triplu pentru ca suntem albi, amulete, statuete si mileuri. Langa City Market mai este un individ care plimba necontenit vreo 20 de perne uriase, legate de el in toate directiile, ca un adevarat Michelin al pernelor congoleze. Un alt tip uscativ apare si el in mod repetat cu doua tablouri, abia tarandu-le ca sunt mai mari decat el,  tot sperand ca o sa ma razgandesc si ca o sa-mi placa. Daca nu erau culorile alea ingrozitoare in nuante de portocaliu si galben, poate chiar ma uitam. Si in acelasi loc mereu, de parca ar fi platit chirie pe centimetrul lui de strada, un alt uscativ mai aprig decat o furnica : pur si simplu nu pricep cum poate cara pe cap mai bine de un metru peste inaltimea lui, cartoane peste cartoane cu oua. S-o fi impiedicat vreodata ?

Conceptul de fast food drive-in e la moda. Daca vrei rapid un sandwich cu unt de arahide, maman e la stop, cu cosul pe cap. Trage de pe cap o paine (bagheta de un metru sau de jumatate de metru doriti ?), baga rapid o ungere cu crema cacanie, si te-ai rezolvat cu masa pentru o zi. Painea este inchiriata de la fabrica dimineata, iar seara doamnele se prezinta cu banii si restul de marfa nevanduta. Am observat ca de obicei ligheanul de paine e albastru, cel de fructe e pe nuante de rosu-portocaliu. Eco Kinshasa, adica, asa cum au si europenii  civilizati insemne coloristice la reciclare: albastru pentru hartie, galben pentru metale etc.

Si inca, top of the top, supervanzatorul strazii, ramane individul de la aeroport care, cu gratie maxima, sambata trecuta isi etala pe cap in blocajul din trafic marfa pusa in echilibru pe o placa de lemn : doua baterii de masina. Ati incercat vreodata sa ridicati de jos una?