Retrospective

Acum ca sunt vie si nevatamata, pot sa rad de pimele mele zile de intalnire cu batrana Africa. La acea vreme m-au cam zguduit si, cu toata puterea mea de a lua in ras lucrurile, imi cam venea sa plang. Alex si acum se intreaba cum de n-am facut-o.

Am plecat in primul meu assignment de expat de parca mi se facuse o mare favoare, idee la care s-a mai adaugat si doza mea exagerata de bun simt. Asa ca am incercat, desi plecam in cea mai amarata si una dintre cele mai controversate tari de pe continentul African, sa ma abtin cu intrebarile de pisalog disperat si cu cerutul de asigurari privitor la conditiile contractuale si la planul primelor zile. Sa nu faceti asta niciodata daca plecati in Africa.

Am obtinut cu greu numele si numarul de telefon al agentului de protocol care urma sa ne ia de la aeroport, insa fara semnalmente. Cum eu eram deja fata cunoscuta de Holywood, nici eu nu am fost intrebata cum voi fi recunoscuta ca sa fiu culeasa de acolo. Daca ati intrat vreodata in aeroportul Baneasa inainte de desfiintare, trebuie sa va spun ca este parfum pe langa N’Djili International Aeroport. Aici aterizeaza numai piloti celebri, caci pista este doar atat cat ti-ar trebui la o aterizare de precizie, nimic mai mult. Din capatul pistei, ne-am plimbat pe jos pana la cladirea aeroportului. Cand cobori din avion si te loveste pentru prima oara aerul de Congo, simti ca ti taie respiratia si ca ai avea nevoie sa gasesti, pintre aburii iadului, o gura de aer. Din pacate, asta este tot ce iti ofera tara. Take it or leave it!

O singura banda, pe care bagajele vin aruncate de un tip pe o ferestruica, stranse in jurul ei pentru ceva vreme pe toti pasagerii zborului Istanbul-Kinshasa de 16 noiembrie 2012. Din capatul celalalt al salii (ca e una singura si atat in aeropotul international din Kinshasa) divesi localnici te privesc si-ti zambesc interesati. O doamna congoleza, imbracata ca la carnaval (ulterior aveam sa aflu ca asta e moda congoleza) m-a fixat indelung vreme de vreo treizeci de minute, de parca facea parte din protocol. Mai ingrijorata decat altii, eu asteptam sa zaresc culori si dimensiuni de genti cunocute. Au aparut. Un alt tip le-a ralocat repede si exact inainte sa protestez am aflat ca el era agentul nostu de la protocol. Tipa bine nici azi nu am aflat cine era. Probabil ca o dama de companie care isi cauta cllientii.

Pasapoartele noastre si carnetele galbene cu vaccinuri au disparut subit, date din mana in pana, pana sa apucam noi sa zicem ceva. Pasagerii nou veniti nu se deosebeau cu nimic de personalul aeroportului, singurul deosebit era individul in halat alb care s-a uitat atent peste carnetele cu vaccinuri. Sa nu cumva sa le aducem vreo boala noua de prin Europa, ca au destule si nici cu astea nu se descurca.

La iesiea din cladire am fost impresurati de diversi indivizi insistenti care au fost linistiti cu vorbe in lingala de catre agentul de protocol. La capatul aleii ne astepta un jeep 4 ori 4, ca acela cu care am fost la off road in ultimul teambiulding, insa ne-a gazduit numai bagajele. Noi am fost urcati intr-un alt jeep, cu un sofer nou si un militar cu pusca lata. Cu celalalt jeep in fata, pe avarii, ca un adevarat convoi prezidential, am iesit victoriosi pe poarta aeroportului. Ajunsesem cu bine in Congo DRC.