Pregatiri de Revelion

Noroc ca Alex, mai precaut pana si decat mine, a insistat sa incepem formalitatile cu mult inainte decat ar fi fost timpul lor.

Am facut cea mai decenta alegere posibila pentru aceasta perioada a anului, in care toti furnizorii de servicii profita de pe urma faptului ca nu vrei sa stai acasa de revelion. Un loc in care sa putem face si altceva decat sa vizualizam serpi, testoase si gorile. Congo Brazaville ne ofera un raport bun calitate-pret in statiunea Pointe Noire, surf si plimbare, lobsteri deliciosi in restaurante, asta daca vom reusi sa ajungem cu bine pana acolo.

Colegii de la Protocol ma pot asista in realizarea itinerariului, in alegerea hotelului cel mai aproape de plaja, in efectuarea platilor, in obtinerea vizelor si, cel mai important, in transferul sigur, cu masina si soferul companiei, intre cateva puncte de pe harta.

Primul raspuns la mail a venit dupa o saptamana de la contactul initial (cei de la hoteluri nici azi nu ne-au raspuns la mailurile repetate, primele trimise acum o luna). Numerele de telefon de pe site-uri sunt toate gresite sau inexistente, astfel incat, nu o data, te poti gandi ca vrei sa iei legatura cu o statiune disparuta de mult dintre noi.

La solicitarea noastra de a primi trei variante de oferte din care sa ne alegem, dupa inca o saptamana de insistente pe mail, sms si telefon la colegii de la Protocol Bzv, am primit raspuns de la o dama extrem de ocupata ca rezervarea e gata facuta, nu unde vrem noi, dar e gata facuta si, precum vraja, nu se mai poate desface. Prin contacte paralele, un coleg din HR care cunoaste un alt coleg din HR care lucreaza in acelasi sediu cu individa cu pricina, a luat legatura direct la hotel in numele companiei ca sa anuleze rezervarea dubioasa. Individa nu mai raspundea la niciun telefon dupa ce ne-a trantit vestea.

La trei saptamani de la solicitare, ne-am facut cu bilete de avion si hotel, iar vizele au venit si ele.

Trecutul fluviului. Daca il trecem. Merg la protocol sa intreb cum se face. 30 de euro de persoana, intri in port si te urci in salupa, dupa care astepti sa se umple. Daca se umple. Daca nu se umple, nu pleaca. Puteti pierde avionul. Si acum imi spui? Varianta de back-up este Salupa de 220, aflu ca dolari, in 10 minute te trece fluviul de urgenta. Da' nu-i mai recuperezi pe primii 60, ca sa fie clara treaba.

Dar mai sunt trei zile pana plecam si inca nu avem garantia ca ne va ridica cineva din port de la Brazaville, dupa ce trecem fluviul Congo, ca sa ajungem la timp la aeroport. Ieri la petrecere am af lat ca vor veni sa ne ia chiar daca nu au confirmat, asa se face pe aici. Trebuia sa ma prind. Pentru siguranta, vom mai da pana atunci cateva telefoane si ne vom incarca agenda cu niste numere de taxi.

Ma simt ca in Cartea junglei, cand sarpele hipnotiza pe cineva si ii tot spunea, cu ochii invartindu-se in spirale: "Trussst me!"/"Ai incredere in mine!"

Craciun fericit!

Va scriu de pe noul meu iPad 3, 32 mega, 4G. Mi l-a adus Mosul, dupa ce am protestat vehement ca nu pot rata definitiv acest Craciun.

Ziua a fost una deosebita, cu sensatii puternice de intoarcere in timp. Am fost sfatuita unde sa-i gasesc cadou lui Alex si m-am increzut orbeste in fortele binevoitoare. Destinatia se numeste Galeriile Prezidentiale, va rog nu va duceti acolo daca ajungeti vreodata in Kinshasa. Magazine unul si unul, cu vitrinele acoperite de cersetori, ticsite cu marfa din Obor de imediat dupa Revolutie, insa cu preturi demne de orice metropola europeana. Pantofi verde fistic, cu toc patrat de 7 si bot ascutit. Geanta de scai asortata. Bluza cu volane productie China, roz bonbon (imi cer scuze domnilor pentru mai sus numitele culori, doamnele voastre vor intelege descrierea). La fel cum Alex a interes ca trebuie sa sufere pentru ca eu sa-mi gasesc Acel iPad, cu Acea husa, cu Acele conditii contractuale care numai pentru mine conteaza si n-ar putea sa fie explicate niciunui alt muritor. Desi febril, a hoinarit cu mine de multe ori prin aceleasi magazine.

Cina de Craciun a fost in familie, vreo 16 barbati si eu singura barbata, pardon! eu si Maxxa, catelusa maidaneza a directorului de vanzari, infiata in ultimul assignment. Paine cu unt si usturoi, salata a la Jamie, multe feluri de carne si cozonac congolez, ca o rulada de pandispan cu crema gretoasa de cacao. Bere buna, vin mult si vila cat cuprinde, ca a trebuit sa razbim printr-un labirint de camere ca sa gasim iar usa la plecare.

Ne-am intors cu greu la cocioaba noastra de la Boukin.Ramas fara cadou de Craciun si cu gatul in pioneze, constient ca mi-a dat ocupatie in singuratate pentru urmatoarele cateva nopti si zile, Alex m-a lasat in pace cu iPad-ul meu cu tot si s-a cuibarit in pat langa mine. O definitie mai exacta Iubirii nu i-as putea gasi.

Fast and furious de sfarsitul lumii

Dupa patania cu pisica, nu-mi mai vine sa scriu. Nimic nu poate egala gaura din tavan, nereparata inca si care ne semnalizeaza necontenit ca nu am halucinat in acea dimineata.

Ieri a fost 21.12.2012.Recunosc ca m-am gandit de cateva ori la sfarsitul lumii preconizat pentru aceasta zi, mai ales daca luam la analizat ce s-a tot intamplat in jurul meu in ultima luna.

Invaziile de furnici si muste, pisici cazute din cer, broastele de la Monsieur Marcel care sigur doreau sa ne transmita ceva, foame si boli acoperind poporul congolez. Pesti ingrozitori, ca niste pirania pe steroizi, care mananca copii pe Congo la vreo doua sute de kilometrii mai sus de Kinshasa. Aparate electrocansice care se strica pe rand in mod repetat (cuptor, masina de spalat, aer conditionat, laptop). Cand totul merge catre degradare, e normal sa te astepti si la un climax, iar sfarsitul lumii ar fi fost ceva natural care sa urmeze toate peripetiile noastre.

Am iesit de la birou la timp, dupa ce s-au impartit cadourile de Craciun la angajati (coletul contine un sac de orez si unul de gris de cate 25 de kile fiecare, 4 litri de ulei si 5 pui de cate 1,4 kilograme). Am plecat hotarati sa ne gasim si noi ceva de bagat in traista la Mosul, caci am aflat de un magazin pe care il ratasem pana atunci.

Arra ne-a pregatit ca va dura mult, pentru ca trebuie sa ajungem, la ora cu trafic de varf, la periferia Kinshasei. Am crezut ca ma obisnuisem cu traficul. Ca sa te confunzi cu localnicii, nu trebuie decat sa sperii oamenii de pe trecerile de pietoni si sa intri hotarat pe rosu in fiecare interesctie.Cu Alex la volan, e o senzatie anume sa fii singurul fraier care sta la stop, in timp ce esti claxonat ca tii randul, iar pe celelalte benzi din jur traficul sa curga necontenit. In ziua cand m-a invitat Alex sa conduc si eu ca sa nu uit gustul, am gasit o soparla pe parbriz deasupra volanului, pe interior.

Cu Arra sofer ne-am trezit facand drumul de doua ore in numai douazeci de minute, intr-o combinatie de jena si placuta adrnalina, caci am urmat, cu avariile aprinse, un convoi de masini de politie, care la randul lor urmau un camion ce transporta bani de la banca centrala. Nu eram singurii care faceau asta si mergeam toti in coloana pe contrasens, iar politia ne deschidea calea, in timp ce alti fraieri ne asteaptau sa trecem. Cand am ajuns la destinatie am aflat ca inchisesera la ora 16:30, dar ce mai conta?

Am ajuns acasa ca stoarsa, bucuroasa ca in sfarsit i-am facut, iar la ora anuntata pentru sfarsitul lumii dormeam bine pe canapeaua din sufragerie. Daca se intampla si asta, noi in Africa fiind, oricum n-ar fi fost nicio diferenta.

Copii de schimb

Tom si Chilly, cu personalitatile lor puternice de feline, ne lipsesc ingrozitor. Prietenii se impart cert in doua categorii cand le faci aceasta solicitare, sa aiba grija o perioada de pisicile tale : fie i-ar primi, daca trebuie, dar i-ar tine inchisi in balcon, doar cu apa si mancare, fie chiar sunt iubitori de animale si nu i-ar primi, ca in 6 luni te atasezi prea tare si nu-ti mai vine sa-i dai inapoi.

Copiii nostri au ramas in grija la mamaie si tataie, singurii care s-au indurat sa ne ajute neconditionat pentru 6 luni. Dupa cateva zile de dezastru total in care Tom a protestat numai pe canapeua din holul mare, au inceput sa se obisnuiasca unii cu altii. Ne gandim adesea ca ar fi fost fericiti ziua sa zburde prin gradina, iar noaptea sa imparta patul cu noi, ca asa este – daca ii iubesti ii iubesti, si nu mai poti da inapoi.

Lipsa sufletelelor o simtim acut si nu o data ne-am gandit sa ne gasim un copilas cat stam in Kinshasa. Pe drumul ocloitor spre birou, cand e inghesuiala pe bulevardul 30 Iunie, treci printr-o zona de vanzatori ambulanti unde gasesti de la genti Luis Vuitton confectionate pe vapor pana la magari colorati de plastic ca la Sinaia. Nu lipsesc negrii cu cate un catelus in fiecare mana, unul mai pufos ca altul si mai doritor de iubire parinteasca. Mai sunt si niste frumoase pasari colorate, de dimensiunea unui porumbel, dar astea nu mi-e clar daca sunt de iubit sau de mancat.

Stagiarii, care stau toti la o vila din incinta fabricii, au o poveste cu o caprita pe care si-au luat-o dintr-una din drumetiile prin afara Kinshasei, in loc de caine, ca sa le inveseleasca ograda. Au gasit-o gatita intr-o zi, caci bucatarul nu a inteles sensul  cuvantului Pet (=animal de casa).

Am hotarat sa ocolim si varianta ocolitoare, ca nu care cumva sa ne induiosam. Pet-ul nu este pet, este copilul tau si daca-l iei, il iei pentru o viata, nu pentru sase luni. Probabil, ca ne vom induiosa numai daca s-ar aciui vreun animal pe la noi prin curte, semn ca asa ne-a dat Dumnezeu.

Azi noapte la ora 5 ne-a trezit din somn o bufnitura ingrozitoare. Am sarit din pat amandoi, ne-am uitat unul la altul sa vedem daca suntem treji si daca nu halucinam de la pastilele de malarie. Nu, cineva era cert la noi in casa.

Alex, protector, a pornit hotarat catre camera de legatura dintre hol si bucatarie, sa dea primul ochii cu intrusul. Dupa cateva secunde de liniste adanca, in care abia imi auzeam respiratia, l-am urmat si eu. Imi strigase ca totu-i in regula, semn ca nu-i niciun pericol.

Era o pisica. Dupa ce am verificat toate geamurile de la usi si de la frestre (nimic nu era spart), am realizat ca fiinta cazuse din tavan, cu tavan cu tot, la noi in casa, la 5 dimineata.

Dupa ce a miorlait la noi sub pat vreo juma de ora, am condus-o in final afara ca era speriata de numai – nu i-au trebuit nici lapte si nici crenvusti - si am completat cu atentie inca un bon-cerere de semnat de directorul de la Boukin. Villa 6 – descriere situatie : a cazut o pisica din tavan, rog evaluare plafon pentru reparatii.

Instructaje pentru supravietuire

Urmati cu stictete indicatiile pentru propria securitate si sanatate daca mergeti in Africa. Charlie a fost responsabilul alocat pentru instructajul nostru de securitate. Inainte de a ajunge aici, am povestit la telefon cu el vreo ora, dupa care am primit pe mail cateva zeci de pagini despre ce sa faci si mai ales ce sa nu faci in DRC. In acel moment m-am ingrozit si m-au vazut colegii mai agitata o zi - doua pana a trebuit sa plec. Bine ca am avut discutia chiar inainte de plecare, ca altfel ma perpeleam zdravan pana ajungeam la destinatie.

Pe Monsieur Kitenge, responsabilul de instructajul nostru medical si de sanatate, l-am cunoscut aici si v-am povestit deja cum am alergat acasa sa verificam pastilele de malarie. Am mai avut de-a face cu el o singura data la telefon, cand croitoreasa care ne lucra la perdele in mijlocul sufrageriei a-nceput sa povesteasca despre cum are ea malarie. Ne-am linistit cand am aflat ca nu se ia, trebuie doar sa ne luam noi cu strictete pastilele. Acelea saptamanale care dau cosmaruri si uneori halucinatii. E o scuza buna daca traiesti in DRC : nu e real tot ce ti se intampla, este cu halucinatii de la pastilele de malarie.

Instructajul consta in cele mai frecvente chestii nasoale pe lista tarii : despre cum te poti face cu malarie sau SIDA, despre cum poti fi jefuit pe strada, sechestrat si alte nenorociri. Charlie ma asigura ca cel mai sigur este daca, dupa lasarea serii, te reintorci la sanul cald al familiei. Singura problema este ca aici se intuneca de la ora 18:30.

Si mai exista si Neprevazutul. Pe acesta n-ai cum sa-l cuprinzi in instructaj J

Azi am ramas acasa ca sa-mi intampin noul bucatar si sa-i fac instructajul nostru de bucatarie. Sa aiba haine si incalari de casa de schimb, primul lucru sa se spele pe maini cand incepe treaba, sa foloseasca pentru gatit si spalat fructe si legume exclusiv apa adusa la bidon de la Bralima (conform instructajului de sanatate al doctorului Kitenge). Sa faca refill la galeata albastra cu robinet (cumparata de pe strada de la semafor, asa cum am promis). Sa stie ca de baut nu bem din galeata, ci doar din sticlele cumparate de la supermagazin. Sa nu faca curat prin casa cat suntem noi prin zona si, mai ales, sa ne gateasca sanatos fara mult ulei, ca noi suntem cu pastratul siluetei. Pe asta cu sanatatea si silueta a retinut-o repede, l-am prins cand ciopartea baconul ca sa-i scoata minunatii de bucatele de sunculita.

Tocmai ce scapasem de furnici. Cand am intrat in bucatarie, era invazie de muste. Mirosea de parca bucatarul desfacuse de la congelator si urma sa gateasca un cadavru. Ar trebui sa-i spun lui Charlie sa adauge in security briefing : nu cumparati carne importata nici macar de la supermarket. Cand e inghetata, nu ai cum sa te prinzi daca o cumperi gata putrezita.

Part of the conversation

Dupa o luna de zile, am spalat vase pentru prima oara. Le-am dat liber lui Jean, Sebastien si Arra, in multumirile lor, insa cu tristete, pentru ca daca veneau erau platiti si pentru sambata.  Am vrut sa fim doar noi doi in weekend si, mai ales, sa revenim la viata normala in care pui singur mana sa dai cu matura, ca ne e teama ca ne vom strica prea tare si va fi nasol cand ne intoarcem in Romania.

Gradinarul a fost singurul pe care l-am gasit in curte si pe care, din drag pentru iarba si florile ce or sa creasca si din plictiseala, l-am ajutat la curatatul gardului viu. La sfarsit, ca intelesi din priviri, complici la o munca bine facuta, fiecare l-a recompensat pe celalalt pentru ajutor : el a primit un bacsis, eu o floare.

Primul interviu s-a finalizat rapid. Un omulet mai mic decat mine si cu manute ca de copil, putin tremurand, s-a asezat pe scaunul de la mine din birou. Mi-am scos lista cu intrebari dinainte pregatie, ca sa nu-mi scape ceva sau sa uit vreun cuvant, sa ma prezint bine si sa ma asigur ca pot duce conversatia. El abia a articulat cateva cuvinte. Nu ne-am inteles. « Te rog sa-mi spui ce stii sa prepari ca desert. » « Avocado, ulei de masline, ceapa… » a inceput sa-mi faca semn cum le taie, pune si amesteca intr-un castron. Imi continua spusele ca un ecou, ca si cand ar fi vrut sa-mi dea motiv sa nu-l dau din prima afara pe usa. Cu toata mila, l-am condus inapoi in sala de asteptare. Am crezut ca mai rau decat Jean nu se poate si m-am convins ca m-am inselat.

Altfel, in DRC nu-i greu sa nu vorbesti tot timpul, oricat ai fi de introvert, caci de felul lor congolezii sunt initiatori de conversatii si dornici de vorba. Toti copii pe strada iti spun « Bonjour, imi dai bani ? Dar de ce nu ? » Si asa ai putea sa incepi o adevarata conversatie, in care sa-i spui ca daca ai scoate bani pentru toti cei care iti ce asta, tie nu ti-ar mai ajunge salariul de alb nici pentru salamul lor Victoria.

La « Gradinita » din rezervatia Bonobo Sanctuary, o mama-surogat ingrijeste un grup de bonobo de pana in 4 ani, pentru ca au nevoie de afectiune. Primesc pe rand, cu biberonul, lapte de soia, iar femeia pare ca nu are nevoie de vorbe ca sa se inteleaga cu ei. Un alt vizitator a inceput conversatia cu mine: « Bonjour, el este sotul tau ? » arata spre Alex, nici nu era greu sa-si raspunda, caci pe langa ei toti si bonobo, eram singurii diferiti din grup. « Da »  « Si-l iubesti ? » « Bineinteles ! » « Pot sa te sun maine ? »

Asa cum bine mi-a spus Lorelai, nu conteaza ca esti gata maritata. Ce,nu mai merge inca unul in familie ? « In Romania nu se poate cu doua neveste sau doi barbati ? A,nu ? Bine. Pot sa te sun maine ? »

Pentru ca indiferent cat sunt de nemancati si de lumea a treia, toata lumea are telefoane mobile. Nu ma mir ca a venit Orange peste celelalte inca 6 retele de telefonie mobila deja existente, sa dea fiecaruia oferta care i se potriveste. Pe Prepay,or da si aici bonus pentru apelurile primite?

Curriculum Vitae

Desi concediat, Jean a aparut ieri dimineata in fata portii, cu lacrimi in ochi.

Am primit doua CV-uri de bucatari, care se incheie cu ¨jur pe onoarea mea ca informatiile furnizate sunt exacte si veritabile¨. Rubrica Sex lipseste, semn ca la capitolul Cuisinier e clara treaba.Imi pare tare rau ca nu gasesc o femeie, bucatareasa din aceea ca-n filme, negresa veritabila, maman cu sort, mirosind mereu a prajituri si mancare.

Il pot alege pe Barnabe, fiul lui Mayepa si Lusayi, congolez din Kwangu, care vorbeste si scrie in franceza la fel de prost ca si mine, a facut scoala primara si 5 ani de bucatarie la CPA Zaire, nu stiu ce-o fi aia, poate aflu azi la interviu. Apoi a lucrat, nu se stie cat si de cand, ca bucatar la familia lui Alice si e trecuta asta in CV, ca si cand eu as sti despre cine e vorba. Semnatura parafeaza totul, tremurata si stramba de parca ar fi scrisa cu cealalta mana decat trebuia.

Sau il pot alege pe fiul lui Munzimba si al lui Mbuku, din provincia Bandundu, cu CV impresionant : 2 ani bucatar la Scoala Crestina, 17 ani la Presedentie, dupa care inca 7, respectiv 11 ani la doua familii congolze instarite, semn ca se pricepe. Mai are si 2 ani de scoala secundara; stie deci sa scrie si – ca si mine –3  limbi straine (el franceza, kilongo si lingala), bine ca ne intersectam cu una din ele.

Inraita de Africa, eram gata sa inchei un capitol si Alex a fost cel care a dat inapoi. Sa nu facem interviuri, hai sa-i tinem pe Sebastien si Jean impreuna, daca oricum Bralima ii plateste pe amandoi. Imi dau seama cat de usor ne jucam cu vietile oamenilor si, chiar daca stiu ca ei m-ar lasa sa mor in strada la orice ora, eu nu sunt asa si nu pot sa devin.

Ne-am bucurat de o masa nemaipomenita, gatita de Sebastien in stilul sau caracteristic, stransa de Jean cu capul lui mereu plecat, ca un negru in sclavie. Stiu ca peripetiile noastre nu s-au incheiat, ca voi mai avea multi nervi de tocit si poate multe lacrimi de stors, pentru ca am ales Africa.

Inchei ziua in fata calculatorului, singura cu o bere Mutzig. Ma gandesc ca de fapt asa suntem toti, foarte singuri si foarte sclavi, fiecare pentru cate un altul care ne plateste.

Parle-vu franse?

Dupa ce ochii mei au vazut provincia, Kinshasa mi se pare un mega city, in care am si eu locul meu, mai ales de cand am inceput sa vorbesc franceza.  Cand am plecat, mi-a spus un prieten ca asa va fi : la un moment dat, chiar nu-ti mai pasa de gramatica si nici de vocabular, ii dai inainte si te minunezi si tu ca-ti iese. Iar ei nu doar ca pricep, ci se bucura mai mult decat tine ca vorbesti  limba lor, mai bine decat ieri si mai putin bine decat maine. Ma incurajeaza continuu si imi dau timpul de a-mi gasi cuvintele, caci sincer aici e cel mai complicat.

Dupa ce ajungi in sfarsit sa vorbesti o limba straina si treci brusc la o alta, realizezi ca nici pe prima n-o mai stii bine. In cap ai permanent un amalgam de cuvinte, franco-englezo-romane, dar ii dai inainte cu furculision si cu fraze intregi pentru fiecare cuvant pe care nu-l stii, ca si cand ai citi din dictionarul enciclopedic explicatii de cuvinte. Si ei pricep. Oricum, nici daca ai vorbi fluent nu ar pricepe mai bine.

Cel mai tare este cu Arra in masina, cand, negasind un imbecil de cuvant, incerci prin toate metodele sa scoti de la el cuvantul, ca sa-l inveti si tu (cele doua mini-dictionare portabile, primite cadou de la tata inainte de plecare, nu sunt intotdeauna de folos). Si atunci ne regasim ca intr-un team-building cand jucam mima, si aveam voie s-o dam oricat de tare pe de laturi, numai sa se prinda auditoriul care-i cuvantul. Si cu semne, si cu sunete, si cu diverse alte metode, gen : Arra, cum spui tu asta fara sa folosesti cuvantul asta si folosind un alt cuvant in locul lui ? (ca sinonim nu stie ce-i)

Am decis cu Alex, intr-un moment de luciditate, ca 6 luni nu ma urc la volan nici daca mor de dorul condusului. Deja mor. Aici nu exista reguli de trafic, pietonii traverseaza oriunde si oricand ti-e lumea mai draga, iar noaptea nici nu se vad, ca doar sunt negrii. Regula de intrat pe contrasens e asta : care prinde primul groapa pe sensul lui, se baga pe sensul celalalt.

Mai sunt si poduri care nu-s atat de mari sa intre masini pe ambele sensuri, desi drumul nu se face cu un sens. Si atunci da-i asteptare, daca un camion intra primul se blocheaza ambele sensuri. Avem un pod din asta fix in fata intrarii de la Personal. Ca asa e aici, cu intrari : intrarea de la Marketing si Vanzari, intrarea de la Personal, intrarea de la Securitate. Gate 1, Gate 2 si asa mai departe. Nici portile astea nu-s mereu mari cat camioanele care vor sa intre pe ele, si atunci se mai harsaie cate unul de poarta sau de gard, in incercarea de a intra in incinta.

Daca doamne fereste ai vreun accident in oras cu masina, regula e sa suni la Securitate si sa o stergi de la locul accidentului. Nu care cumva sa opresti sau sa cobori din masina, ca mai ales daca esti alb, s-ar putea s-o incurci rau. Asa, cu sofer congolez, mai treaca-mearga, macar nu te linseaza, ca le vorbeste pe limba lor si, cu o spaga mica, se rezolva.

Am facut rost de carnet de conducere pentru Alex. E barbat, e mai bagacios pe contrasens, si mai ales, ajunge la pedalele jeep-ului, nu ca mine. In 2010 s-a schimbat legea : ca sa iei carnet, chiar daca ai déjà unul de prin tara ta, trebuie sa dai examen la sala si in oras. Am gasit rapid scurtatura, insa nu noi, ci politia. I-au emis carnetul cu anul 2010, ca sa nu mai fie atata bataie de cap.  In sfarsit ceva la care s-au miscat repede.

Schindler's list si diferente culturale

Am inteles de ce am nevoie de Jeani cand un intreg musuroi de furnici s-a spart la mine in baie. Dupa ploaia torentiala de duminica, din toate crapaturile gresiei au inceput sa musteasca furnici, mici dar multe, am vazut-o pana si pe regina lor, una mai mare si mai vitezomana. Seara am dat cu spray, iar dimineata a strans Jean toate urmele macelului.

Saptamana trecuta i-am cumparat un sapun si un spray, apoi ne-am codit care din noi sa-i explice ca e musai sa le foloseasca. Pana la urma a facut-o Alex, capul familiei, ca ii venea sa-l bage in dus si sa puna mopul pe el. I-am interzis sa stea in sufragerie, pentru ca lasa in jur un miros greu suportabil de noi. Mi-a spus mie o prietena ca asa va fi, ca au un miros aparte cu care e posibil sa nu te poti obisnui - si bine ca mi-am luat provizii de parfum, sa-mi tot dau pe sub mustata cand am intalniri.

Nici profesoara de franceza nu miroase mai frumos. Trebuie sa stam mai departe una de alta, adica eu de ea si i-am explicat ca am eu un tic, sa ma tot dau cu parfum. Ca am pielea acida si nu tine de dimineata pana seara, ba chiar se duce in doua ore si trebuie sa-l reimprospatez.  Mi-e teama ca o sa ma apuc de mintit cu atata minciuna in jurul meu.

Dupa ce l-am prins mintind pe Jean ca a dat cu spray-ul de furnici si prin alte camere, zau daca pricep de ce ?(bietul de el, dupa ce ca e nepriceput facut gramada mai este si balbait, am uitat sa va zic), astazi am avut cu el o ultima discutie despre ce stie sa gateasca. De o saptamana si jumatate n-a reusit sa ne convinga ca are habar de-ale bucatariei. Zice ca stie sa gateasca supa la plic, iar ca desert : « banane, papaya, ananas si chec ».  De restul ne-am prins.

A prajit cartofi si snitele in ulei de masline extravirgin, pecum si toate celelalte mancaruri. Cand mi-a aratat ca s-a terminat uleiul mi s-a facut negru in fata ochilor. I-am aratat uleiul de gatit, un bidon de 15 litri. Era neatins. Papaya a lasat-o sa se coaca prea tare, asa ca atunci cand a facut salata de fructe, deja n-o mai puteai manca. Intr-o dimineata painea avea mucegai pe margini cand a adus-o pe masa din toaster, iar friptura de azi era prajita in baie de ulei si innegrita de numai.  

Sa ma simt bine ca gatesc mai bine decat bucatarul ? Profa de franceza, localnica fiind, m-a incitat la o discutie despre mariaj si viata de cuplu, ca tot veni vorba de gospodarie. Prima intrebare: cu cat m-a cumparat Alex.Pardon ?

Asa e aici, e bine sa ai fata, ca atat tatal cat si unchiul primesc bani de la viitorul mire ca sa-si dea fiica de-acasa. A cumparat-o barbatu-sau cu 1300 de dolari, sincera sa fiu nici eu nu dadeam mai mult. Daca n-are bani ginerele, merge si o turma de vite. Vai de viata lui Alex daca aveam tata congolez. Asa, in Romania fiind, am fost mai ieftina pana si decat profa de franceza.

Am luat decizia, cu toata mila ce o nutresc pentru Jean si pentru cei 8 copii ai lui, ca nu mai pot asa. « Friptura crezi ca o poti face la cuptor, Jean ? » « Incerc ». Maine mai incearca ultima data, pentru ca rabdarea mea s-a scurs. Tocmai acum, cand a invatat si el, in sfarsit, sa se spele.

Seli Safari

La Resort, personal in plus ca pretutindeni. Pare ca patronul i-a angajat pe toti pe o raza de cativa kilometri, doar-doar i-o scoate din saracie. Te saluta in grupuri, si nu pentru ca e respectuos sa salute, ci pentru ca spera sa primeasca ceva.

Daca nu primesc, au grija sa speculeze neatentiile si-si iau singuri. Peste noapte, de sub Paillota inchiriata pentru gratar a disparut continutul unei intregi cutii frigorifice de 50 de litri, carne si altele de-ale gurii pentru a doua zi, incat dimineata prietenii nostri au fost toti nevoiti sa comande mic dejunul complet de 15 dolari de persoana – o omleta, o cafea, paine, un cub de unt, o felie de branza si una de salam. Noi doi, mai precauti, am avut grija sa nu lasam nimic pe afara dupa gratar ; si am mancat si pe drum inapoi!

Ca si cum n-ar fi indeajuns ca fura, mint de sting. Trebuie sa evaluezi de doua ori candi ti spun ceva si, pe cat posibil, sa mai verifici cu un alb. Daca nu o faceau, colegii nostri ar fi stiut ca suntem mana-larga, pe Arra l-am platit pentru acest weekend cu nu mai putin de 60 de dolari, pe langa mese si cazare, ca atat le-a cerut soferul lor avand in vedere exemplul cu  romanii. Ne-am pus de acord si au primit fiecare cate 20 de dolari pentru deplasare, plus un loc la tent si o seara la piscina din resort, ca noi toti.

Cascada este parte a proprietatii. Cobori lespezi de piatra si radacini vreme de zece minute, apoi urci iar pana pe platoul din fata cascadei. Si ajungi fata in fata cu raul Zongo, care arunca tone de apa de la o inaltime de aproximativ 60 de metri. Si azi noapte am fost aici si auzeam sunetul cascadei, dar nu mi-am inchipuit ca natura se joaca atat de strasnic si atat de aproape de noi. Imaginea, zgomotul si loviturile stropilor de apa pe piele te fac sa-ti pierzi respiratia.

Si mai ai de vizitat Seli Beach, pentru care iti trebuie ghid. Ai de mers tot inainte prin trei sate, de facut stanga la doua intersectii si chiar nu ne-am fi descurcat. 6 dolari de persoana, noi fiind treispe. Plaja nemaifiind cand am ajuns acolo, dar nu-i bai, noi ne distram oricum. Am vazut plase-capcana agatate prin padurea tropicala, semn ca pe acolo sunt la mare cautare liliecii.

Ne-am facut loc spre alte cascade, din cele mai mici de pe Zongo, unde aveam sa facem si o binemeritata baie. N-am stiut ce ne mai asteapta.

Nici bietul sarpe veninos care dormea intr-o crapatura de stanca , la mai putin de 1 metru de locul prin care ne-am strecurat noi. Asta pana ce unul din localnici l-a palit in cap cu o ditamai craca, pe care am crezut c-o va folosi ca sa-l imobilizeze si indeparteze, ca-n capturile de serpi ale lui Bear Grills. Totul s-a petrecut atat de rapid, ca nici nu am priceput ce se intampla si de ce. In chiotele noastre, sarpele si-a luat bate in cap pana ce teasta i-a fost zdrobita si ii atarna parca nedorind sa se dezlipeasca de trup, iar in coada inca ii mai zvacneau ramasitele vietii. Salvatorul nostru parea ca se chinuie, cu aceeasi bata, sa-i separe capul de trup, asa ca Alex s-a oferit sa-i dea cutitul lui de drumetie, acelasi  pe care il folosim la orice, inclusiv la facut sadvich-uri.

I-au taiat beregata ca sa-i indeparteze glanda de venin. Unul din localnici a aruncat cu grija capul, iar altul a adus restul sarpelui pe mal, fericit si triumfator.

Dupa ce gasca a facut poze cu sarpele fara cap inca miscand si l-au lasat sa se linisteasca la juma de metru de prosopul si hainele mele, am pornit inapoi pe carare, catre masini. Credeam ca s-a terminat.

In parcare am asistat fara glas la prelucratul sarpelui cu mana si maceta, pe un butoi de metal in jurul caruia ne stransesem toti : de la taiatul sau in lung si curatatul de organe, pana la despielitatul si – punct culminant - transatul lui, frareste in trei, totul intr-un miros greu suportabil. Abia atunci am acceptat ca trei familii aveau sa cineze astazi pe indestulate. Au imbracat carnea in frunze si au disparut asa cum si aparusera printre noi.

 Arra a pastrat pancreasul si l-am carat pe undeva cu noi in masina pana inapoi in Kinshasa. Pentru  ca daca, pe viitor, ti se intampla sa te muste vreun amarat din asta, poti sa-l bei pentru antivenin si sa mai ai o sansa sa scapi.

Adevarata Africa

Proprietatea de la Sefi Safari Resort iti ofera acces la primul sit turistic din republica asta democrata, cascadele de pe Zongo.  Le aveam pe lista pentru unul din weekend-uri si a fost sa fie acesta, cand stagiarii Bralimei, barbati tineri si frumosi toti ca niste actori, s-au hotarat sa mearga si ei. Noi 2 romani, 2 frantuzoaice (intre care si prietena mea Lorelai), 9 olandezi, 4 soferi congolezi si 4 jeep-uri bine dotate de off road, pentru ca din cei 220 de kilometri pana la Zongo Falls, 60 urmau sa fie pe macadam.Ne-am pregatit sufleteste pentru o drumetie de cateva ore prin cel mai sarac stat din lume, potrivit ONU.

Iesirea din Kinshasa a durat doua ore. Parea ca toata lumea se grabeste sa paraseasca orasul in weekend, de parca ar avea unde sa se duca. Odata ce treci bariera care desparte Kinshasa de restul lumii, nimicul se intinde si le curpinde pe toate, cuvantatoare si necuvantatoare.

Baraci darapanate, vopsite in culori tari, insirate pe kilometri, toate in mijlocul unui lut rosiatic, fara trotuare, ce ridica nor gros de praf in urma celor care pasesc. Vehicule, oameni si animale, toti laolalta, intregesc peisajul cu miscare si zgomot infinit de targ. Tarabele sunt insirate pe jos pe foi de plastic cat o fata de masa, dupa cat de larg a fost revendicat locul. Gramezi de condimente, banane si rosii, ananas, mango si papaya, piri-piri, cartofi dulci, manioc sau pachetele infasurate bine in frunze de palmier, nu vreau sa stiu cu ce inauntru. In tuciuri de lut, bucataresele isi fierb mancarea in strada. Pe ritmuri congoleze care fac gramada-ntreaga sa fremete, un bar se aprovizioneaza cu Primus.

La coafor Sharon poti ramane fara paduchi (serviciu de curatare inclus) ori te poti rasfata cu codite impletite si mese de par, dupa pofta inimii. Poti cumpara apa la punga, mancare la lighean sau, mai bine, ramai in masina. Copiii si adultii deopotriva se inghesuie la marginea drumului sa ne faca cu mana, iar eu primesc, randuri-randuri, bezele. Cand soferul se opreste in trafic, geamul meu se umple de fete curioase care ma privesc indelung. « Mundele », aud. « N-au mai vazut o femeie alba », imi traduce Arra. Privirile lor patrund pana in suflet. Au ochii asa de negri si fericiti, ca ma doare.

Epave de masini, incarcate pana la refuz cu bagaje si oameni, incapabile sa se urneasca din loc, blocheaza drumul din cand in cand. Am fost inspirati sa depasim una inainte de panta, caci in urma noastra vechiculul a fost inghitit de pamantul vascos, de-a latul drumului, pana peste roti.

Apoi electricitatea si apa curenta se termina, si totul pare a fi construit de insusi Robinson Crusoe. Cocioabe de chirpici, multe nu mai mari decat patul cu baldachin de la Monsieur Marcel, fara ferestre si usi, doar cu acoperis de stuf si mormintele bunilor si strabunilor langa. Rufe la uscat in copaci, nou nascuti jucandu-se-n glod, parinti, gaini si capre, uneori si cate un caine schilod, toti in acelasi loc, impartind o singura viata si o singura moarte.

Si cand noaptea se lasa, in luminile farurilor vedem spectacolul nocturn. Camuflati in bezna, alearga spre noi si dupa noi, din tufisuri si din cocioabele lor, ca si cand ne asteptau pregatiti ca venim. Dupa inca doua ore de mers in intuneric total, o alta bariera de fier se ridica si suntem primiti in lumea de dupa, la Seli Safari Resort, Chuttes de Zongo.

Pe bezna, dupa gratarul traditional si cateva beri, am facut o mini-plimbare in zona amenajata a resport-ului, o adevarata gradina botanica. Ne-am intors hotarati cand am dat de pancarta pe care scria: « Eviter la promenade pendant la nuit ou avoir pris de l’acool.” (n.a.:evitati plimbarea pe timpul noptii sau daca ati baut alcool). E adevarat ca zgomotul infernal al cascadei se auzea din ce in ce mai aproape.

Ne-am retras in propriul bungalow, ales pentru ca de la o varsta inainte incepi sa-ti doresti un pic de confort. Acesta a constat, la schimb cu 100 de parai, in asternut, electricitate, toaleta si dus. Ganganii diverse misunau pe langa pat si am adormit, fericita ca ma aflu aici, inainte sa le simt atingerea pe piele.

Productivitate

In intersectia cu Poislit, zilnic stau 6-7 politai. Unul dirijeaza circulatia si ceilalti se uita. Azi am mancat la Chantilly, patiserie de fitze a Kinshasei. Pe o bucata cu 10-12 mese, lucreaza nu mai putin de 8-9 chelneri. Unul serveste si ceilalti stau gramada langa casa.

Nu cred ca trebuia sa vin eu europeanca, haserista de meserie, ca sa ma prind de ce stam atat de prost cu productivitatea in Africa. Aici Dorel e peste tot, in tot si in toate, unul matura si altul tine farasul, unul iti da marfa si altul iti ia banii, iar apoi ne-ntrebam de ce dam douajde dolari pe o cutie de margarina. Normal, ca trebuie si compania de margarina sa traiasca din ceva dupa ce plateste salariile tuturor angajatilor si rudelor si prietenilor si cunostintelor celor care lucreaza (adica stau) la fabrica de margarina.

Ma simt prost ca un om a ramas in strada din cauza mea. Pentru sanatatea noastra mintala, dar si pentru productivitatea Bralimei, am renuntat la unul din lucratorii zilieri. Pe celalalt, am planuit sa-l inlocuim cu Sebastien, ca ne-am obisnuit deja cu el si ne place.

Ghinionul a fost a lui Lambert, ca era mai putin calificat. Nu stie sa gateasca nici macar cat Jean. Azi dimineata, in calitate de patroana, i-am dat vestea in franceza, explicandu-i cum casa noastra este prea mica, copii nu avem (in caz ca nu s-a prins inca) si deci nu e de lucru si nici macar spatiu pentru doua persoane. Avem nevoie de o singura persoana care sa se ocupe de toate. « Mergem impreuna la fabrica si incercam sa gasim altceva pentru tine. »  Si chiar l-am dus cu mine la Lionel, sa ii gasesca ceva de lucru, insa nu a mai fost loc pentru el. Pana sa afle asta, disparuse deja din curtea fabricii.

L-am primit inapoi pe bucatarul Sebastien, ca sa-l inlocuim cu Jean al nostru care bucatareste cu rateuri. A durat trei zile pana am dat de seful lui si am primit raspunsul pozitiv, de parca cerusem cine stie ce rocada strategica de manageri.

Si luati de-aici feedback : Sebastien a refuzat sa vina la noi la Boukin. Intai, ca distanta-i mai mare si-i mai trebuie bani de transport. Am facut rost de bani in plus la salariu. Apoi, ca stai sa vezi, e de fapt cu o ora mai departe. Nu-i bai, poate sa vina mai tarziu. Si varsta lui… Intr-un final, am aflat ca l-am asuprit prea tare.

Vestea m-a lovit intr-un mare fel. Cine ma cunoaste, ar putea sa stie de ce. Sunt cea mai moale persoana din toate cate am vazut pe aici, mamoasa si grijulie, sa nu cumva sa se simta prost, sa stea nemancati sau sa nu fie recompensati pentru munca prestata. In doua saptamani, dupa ce l-am laudat in mod repetat cat de bine gateste, i-am cerut lui Sebastien sa dea si el o data cu matura. Se pare ca l-am asuprit prea tare, trebuia sa ma abtin si sa ma multumesc cu ce am primit. De ce sa vina el la Boukin sa dea cu matura, cand poate sa stea bine merci la vila la monsieur Marcel, de dimineata pana seara, sa nu faca nimic, iar banii de salariu, ca si zaharul si sarea mea in bucate, sa curga?!

L-am bagat in training pe Jean si la final l-am rugat, ca si pe toti ceilalti de pana la el, sa nu ne mai spuna « Merci, Patron » si « Merci, Madam », ca ne cheama Alex si Raluca.

Big Brother

Am raspuns la reclamatii privitoare la functionalitatile blogului: n-a primit la timp notificarea ca s-a postat ceva nou, n-a mers functia Comment sau a durat prea mult pana s-a inscris la primirea automata.

Anul asta n-am fost cuminti. Nu mi-a adus nimic Mosul, si nici lui Alex, pentru ca pe langa blogul care nu merge properly, avem amandoi o senzatie puternica de luna august, iar Mosul nu vine niciodata pe canicula, ca n-ar avea cum sa se deplaseze cu sania.

In timp ce-n jurul meu se joaca spectacolul contrastelor, eu insami am devenit un personaj de Big Brother, cu care altii, mai normali decat mine, traiesc intens prin blogul acesta, pe langa vietile si serviciile lor. Primesc solicitari pentru diverse subiecte pe care, ca un bun blogger, ma ingrijesc sa le onorez, intrebari punctuale despre cererile in casatorie si cumparatul alunelor, solicitari de poze cu diverse ispravi povestite si chiar sfaturi patimase, semn ca lumea exista inca dincolo de peretii inalti si scrijeliti ai Bralimei. Si ca e alaturi de mine.

Am cititori fideli, care imi scriu zilnic si care nu se pot opri din exclamatii de uimire, pe altii care ma imbarbateaza sa rezist. Cativa mi-au promis ca-mi vor edita ei o carte daca n-o fac eu cand ma voi intoarce in Romania si, in sfarsit, mai sunt si cei care citesc pe furis si nu-mi raspund niciodata, pentru ca in Romania viata e prea agitata si guvernul prea de #&@&%.

La cererea telespectatorilor, i-am concediat pe Jean si Lambert, lucratori jurnalieri la proprietatea din Boukin. Dupa ce era sa dea foc la bucatarie, am hotarat ca mai bine gatim singuri si ne descurcam cumva pana si cu spalatul vaselor, pana primim un inlocuitor proaspat recrutat, la al carui interviu am solicitat sa particip in calitate de Patron.

Azi implinim 3 saptamani de cand am venit in Africa. Acasa a nins. Incet-incet, Africa ne intra in suflet. Eram asa de impovarati de reperele noastre, ca si cum erau singurele standarde cu care se pot compara restul lucrurilor.

Le 5 decembre

Asist, de cateva zile, la orangizarea orasului. Am vazut prima reclama pe un panou publicitar, si desigur m-am bucurat, caci m-a lovit familiarul. Culorile si fonturile, stilul de teasing dinainte de lansare. Atat de iubite candva, atat de parte din mine.

Vreme buna n-am vazut un panou publicitar decent sau o firma luminoasa. Heineken, desigur, are o reclama locala delicioasa, cu doua sticle, una clasica de Heineken si alta imbracata in stil congolez – l’excellence si l’elegance. Pe zidul palatului Onatra, continuat cu tot gardul care separa soseaua de cartierul naval N'dolo, sunt pictate reclame in acelasi stil de tatoo marinaresc. La plastique est fantastique, mai ales daca e productie locala. Desenate ligheane, scaune de plastic si galeti. Ne-am dat seama cat este de adevarat dupa ce am utilizat prima oara filtrul metalic de apa productie chinezeasca, din care lichidul vietii se scurge singur prin nestiute locuri. Am hotarat sa cumparam o galeata locala, cu robinet, de pe strada de la semafor.

Restul reclamelor de pe gard prezinta sapunul Lux, uleiul de palmier la 10 litri, produse de curatat si napolitane cu lamaie, toate scrijelite in acelasi stil care deformeaza usor forma de realitate. Numele de magazine sunt scrijelite si ele, deasupra usii de la intrare, dupa cum scrisul patronului e caligrafic sau nu. Doar ZARA, magazin de lux, la intrare te asteapta cu litere in relief. Inauntru, multe chinezarii  laolalta, n-am indraznit sa trag cu ochiul mai mult, caci Alex mustacea, incercand sa-mi prinda sclipirea din ochi. « Ai si ZAAARA !:) »

In fiecare zi, pe acelasi drum de la sticlarie la  berarie, inca un loc a fost acaparat de orangerie. Reclame din ce in ce mai mari, un magazin pe bulevard complet redecorat in trei culori cunosc pe lume – alb, negru si portocaliu. Aseara, un sens giratoriu imi spune, de jur imprejur, bonjour, cu gard de fier vopsit proaspat in alb si orange.

Pe Grand Hotel, imensitate de cladire, a aparut primul mash din Kinshasa, grand cat toata fatada, care revela minunatia : internet la viteza mare, acum si in Africa. Poti alege oferta care ti se potriveste.

Si in timp ce ne intoarceam de la gym, savurand inca o data bulevardul plin de baloane si cuburi gonflabile Orange, vad deschis primul punct de vanzare unde voi putea sa-mi indeplinesc visul:  o masuta de picnic cu umbrela Orange, mai noua si mai strasnica decat toate celelalte.

An-cuan-ti-fa-ia-bla

In loc de Sebastien, ne-am facut cu 2 negrii mititei care populeaza casa incepand cu ora 6  jumate dimineata. Nici nu fac bine ochi, ca dau de ei in bucatarie. Se imprastie ca potarnichile cand ma vad, dandu-mi o senzatie usor neplacuta.

Si Alex e de parere ca nu prea stiu ce e cu ei pe lumea asta. Ni se pare ca abia se inteleg si se coordoneaza intre ei, d-apai sa mai si priceapa ce vrem noi de la dansii. Eu nimic altceva decat un pahar cald cu lapte, dimineata, ca sa-mi fac nesul si sa ma trezesc inainte de a-i vedea.

Sunt ca doi frati siamezi, tacuti si imbracati in halate albe. Fac amandoi de toate, nu au auzit de diviziunea muncii. Lambert pune masa si o aranjeaza de mai multe ori cu meticulozitate, ca iti vine sa-l opresti si sa-i spui ca e bine, oricum mai bine de atat nu ar putea, nu e cazul sa se mai straduiasca. Jean imi spune Merci la orice-i zic, as prefera mai degraba sa priceapa. La 7 si 10 am nevoie de un pahar cald cu lapte, o felie de paine prajuta si o omleta. Omleta o data la doua zile, ca sa avem grija la colesterol. Cand se face ziua de omleta, gasesc tot altceva pe masa, iar laptele nu-i. Omlette ? Lait ? Fac aceeasi mutra ca si acum 2 zile si spun Merci, iar omleta apare la 7 si 20, pentru ca m-am apucat Eu sa scot al doilea ou si alte lucruri de pus in omleta lor dintr-un singur ou cu sare.

I-am scos si mai tare din zona de confort cerandu-le o lista de cumparaturi pentru azi, nu pentru maine. Pareau pierduti. (Le-am mai cerut si o lista cu cele necesare bucatariei si mi-au aspus ca vine maman Christine pentru asta.) I-am prins in bucatarie, ca stransi cu usa. Nici unul nu stia sa scrie.

De cand ne-am mutat la Kinshasa, eu si Alex consumam ca o adevarata familie de termite. Am baut, in 2 saptamani, 6 baxuri de bauturi (2 de bere si 4 de Fanta si Cola), ne-am indulcit cu 4 kilograme de zahar si sarat cam de 800 grame de sare. Tin minte, inainte sa plec din Bucuresti, ca am aruncat o punga de sare ca nu reuseam s-o termin de niste ani buni. Nu mai spun de detergentul de vase, care s-a dus o sticla de 2 litri. Sau detergentul lichid, unde am avut de spalat lucruri de o singura masina si s-au dus pe apa sambetei nu mai putin de 12 pernute de Ariel.

Aflam, de la prietenii expati, de regula « unquantyfiable » : tot ceea ce nu se poate masura, dispare. Niste prieteni si-au gasit stoarsa aproape toata pasta de dinti, deja ma uit si eu ciudat la pasta noastra, plina cand am venit din Romania, care abia mai are ceva pe fundul tubului. Cert, ceva se intampla. Ne spalam pe dinti, evident, cu tripla cantitate de pasta, pentru ca suntem in Africa si aici avem dintii mai mari.

Nazali na nzala (J’ai faim)

Mi-am gasit, intr-un City Guide de Kinshasa, cadou de Craciun. Cartea de bucate « Savoureux Congo », editie speciala, ilustreaza admirabil bucataria doamnelor congoleze. Chickwangue, fufu, lituma, maboke, pondu, mikate sau mosaka sunt doar cateva preparate care l-ar interesa pana si pe Jamie. Cartea, editata de fundatia socioculturala Telema, este despre arta de a face mancare extraordinara din nimic. Ca asa-i la congolezi. Nu-ti trebuie altceva decat nduda, soso, mbuma si, evident, cateva bitabe. Din alea prajite, care ma innebunesc pe mine. 

Descoperim, pe rand, restaurantele europene, cu mancare europeana si cu lume europeana in ele. La Limoncello uiti ca te afli in Kinshasa, si-ti vine sa te tot duci, doar-doar o sa crezi ca traiesti iar in normalitate. Fiul patroanei, patron si el, vorbeste in toate limbile. A schimbat cu Alex vorbe in italiana, franceza si apoi ne-am oprit cu totii usurati, mai ales eu, la limba engleza. Desigur, sunt multi romani in Kinshasa. Sa mai venim si ne face cunostinta. Limoncello din partea casei, la final, ca multumire pentru cei 70 de dolari pentru 2 pizze, vin si apa. Incheie conducandu-ne pe aleea din fata restaurantului, catre poarta inalta de metal care face legatura cu cealalta lume : « Welcome to paradise ! »

La prima cina congoleza am mancat chikwangue. Ai nevoie de mai multe zile ca sa-l prepari, pentru ca sa fermenteze tuberculii de manioc. Iese un pateu alb-galbui, dens, elastic si aromat. Ceva intre cascaval si mamaliga, mai bine zau daca pot sa descriu. Fufu nici el nu pare altceva decat chikwangue, dar este. Adica, daca lasi maniocul mai mult la fermentat, obtii faina din care se face fufu, servit sub forma de piure in combinatie cu malai si apa fiarta. Au si cartofi, insa la capitolul piure mai degraba sa alegi lituma. E piureul de banane facute in aburi inainte de a fi decojite si sfaramate in ulei de palmier. Si nu sunt bananele acelea de Romania, ca sa fie clar, nu incercati acasa vreo minunatie. Sunt banane mai mari, mai portocalii, mai putin dulci si care intra la capitolul legume. Prajite sunt un deliciu, aproape ca era sa uit sa va amintesc !

Am fost si la prima petrecere. Nu spun la ambasada cui, ca n-as vrea sa ma caute apoi cineva prin Kinshasa.  Lista de invitati a fost cea care ne-a deschis poarta si aici bine strajita. BYOB (adica Bring Your Own Beer=Adu-ti Propia Bere /Bautura) ti se transmite indiferent unde esti invitat. Gratarul a fost din partea casei. O vita minunata cu paine prajita cu unt si usturoi, totul intr-o imbracaminte ca de vegeta, doar ca mai aurie si delicioasa. Gazda n-am apucat s-o cunoastem, ca nu era acasa. Mi se pare intr-un fel, sa dai petrecere si nici macar sa nu apari. Apoi networking cat cuprinde pe gazon, muzica in jurul piscinei, dans, plimbari prin resedinta absolut incantatoare. Lume buna. Discutii faine. Ma gandesc inca o data, cu tristete, la soferul care ne asteapta dincolo de poarta, in alta lume, unde orele suplimentare il ajuta sa se duca acasa cu ceva de mancare la nevasta si copii. Si parca nu-mi mai vine sa raman. Alex gandea la fel, asa ca am multumit si ne-am luat la revedere, scuzandu-ne ca avem si alt program. I-am lasat lui Arra cateva mii de franci si am asteptat sa ne simtim mai bine.

Casa si viata de expat

Iti dai seama cat esti de batran si de fixist numai cand te muti de acasa.

De obicei, te muti intr-un spatiu mult mai mare, in care toate lucrurile necesare iti devin rarefiate. Greu de ajuns din pat pana in baie, din curte pana in sufragerie, de la masa pana la televizor.  Ai multe lucruri in plus, care nu-ti folosesc la nimic, ba chiar te incurca, si multe altele-n minus, ramase acasa si-n amintiri, carora le duci dorul.

Afli mirat ca, desi le-ai fi scos rapid in curte, e musai sa le tii. Ne-am intrebat de ce naiba, pe caldurile astea, au trebuit sa ne incarce baia cu uscator de rufe. Niciodata sa nu-ti usuci rufele afara in Africa. Ca sunt muste de mango! Si gata.

Aceeasi temperatura are alta caldura, mai umeda si mai mare, iar aparatul de aer conditionat un alt sunet, care nu te lasa sa dormi. Patul are si el alta consistenta, perna e suie, dulapul prea roscat si, in fine, curatatorul de cartofi, ala rosu de acasa, iti lipseste aprig. Nimic nu mai e la locul lui, normal si stiut.  Dintr-odata, noua casa ti se pare de nelocuit si te gandesti, nu o data, daca nu cumva tu nu esti facut pentru aceasta viata, de expat, de nomad, care nicicand nu va avea locul lui, ci mereu un alt loc si al altuia.

Nu mai e stilul tau, ceea ce te scrijeleste usor pe nervi. Atunci incepi sa-ti tragi incet langa tine lucrurile pe care le faceai si le aveai acasa in Romania, riscand lejer sa dai pentru altii in paranoia. Doua saltele intinse pe jos in mijlocul salonului doar pentru ca vrem sa stam imbratisati pe Discovery. Un cos de rufe intors langa pat, cu o lampa pe el, pentru ca momentan n-ai noptiera si, da, chiar nu s-ar putea dormi fara lampa aia mica de langa. Acelasi parfum, cu care incerci sa imbibi de la asternuturi la perdele, precum un motan marcandu-si teritoriul, doar ca sa simti ca esti iarasi acasa.

Mi-am promis ca nu mai plec niciodata fara pre-visit. Asa se face in plecarile internationale, te duci o data sa vezi daca-ti place si daca vrei sa te mai intorci. Daca te mai intorci, sa stii ce e musai sa-ti iei cu tine, ca ori nu exista si basta, ori te costa de atatea ori mai mult, ca nu-ti mai vine. Concurenta a ramas asa fara GM-ul nou, care se aude ca dupa ce a vizitat Kinshasa in vara in pre-visit, n-a mai dorit sa revina.

Probabil ca nici eu nu mai veneam. Socul e-atat de mare, ca este foarte posibil sa nu-ti treaca inainte sa trebuiasca sa semnezi. Nu stiu daca este lipsa familiarului, a aceluia pe care-l cauti in tot si-n toate cand esti departe de casa, sau faptul ca asta e Africa si aici orice e posibil. Cred ca asa a fost sa fie, si-atat. Toate ne sunt date cu un rost. Si bucatarul Sebastien, si soferul Arra cu nevasta lui si cei cinci copii, si cei 92 de negrii din echipa de HR a Bralima.

Jour Mondiale Sida

Am muncit pentru 1 decembrie, in timp ce acasa romanii mei au parte de un weekend prelungit.Tot anul zilele de sarbatoare au nimerit ba sambata, ba duminica (si 1 decembrie 2012 la fel), doar ca s-au gandit sa-l compeseze macar pe asta, ca am plecat eu din tara.

Azi nu mi-a raspuns nimeni la mailuri si ma intrebam de ce pana si de acasa reactiile au devenit tarzii. Si era doar pre 1 Decembrie. Aici am sarbatorit Ziua Mondiala Sida, intr-o atmosfera cu adevart de sarbatoare, pro educatie sexuala, de la ora 16 in curtea fabricii, pentru ca la pranz sunt 45 de grade.

Sa tineti minte 3 cuvinte de aur: fidelitatea, abstinenta si prezervativul. Am mancat iar banane prajite, primite gratuit pe un  bon de masa produs la xerox, iar in timpul unuia dintre cele cateva discursuri am auzit suierand personalul de Kinshasa pe langa zidul de nord al fabricii. Vreme de cateva zeci de secunde, timpul s-a oprit iar sa faca loc unui schelet de tren cu capete si trupuri de oameni in loc de geamuri. Am plecat mai repede, cu tricourile noastre noi si cu bananele noastre cu tot, pentru ca se intunecase subit cerul.

Cand ploua torential, nu e bine sa fii pe drumurile Kinshasei. E traffic jam. Indivizii se deplaseaza prin ploaie in grupuri de cate 7-8, toti sub aceeasi umbrela. Evident, de terasa. La o spalatorie auto, un tip se duseaza in ploaie, sapunindu-se cu acelasi burete ca si masina de langa el. De vanzare pesti vii, direct din acvariul urcat pe un scaun, in fata casei, cu o umbrela de Primus deasupra sa nu se ude?

Dar cel mai important este ca vine 5 decembrie. Ce mos Nicolae, ce Craciun ? La caldurile astea din full sezon de vandut bere si bauturi carbogazoase, nimeni nu se grabeste cu ornamente prin magazine. Bananele sunt singurele care atarna pompos si ma gandesc cum ar arata intreg Magherul decorat cu banane.

Nu vreau brad de plastic, prefer sa impodobesc palmierul. Craciunul nu e Craciun daca nu esti cu zapada sau macar frigul tare.Si cu sarmale facute de mamaie.

Dar cel mai important este ca vine 5 decembrie. Bonjour. Orange arrive le 5 decembre. A venit dupa mine in Kinshasa.

Pui cu gust de copilarie

Mi s-a facut dor de casa. Nu credeam sa spun asta dupa o saptamana si jumatate atat de intense, care ar fi putut linistite sa-mi dea de lucru emotional pentru inca vreo luna. Adevarul este ca nu mai pot rade de ceea ce descopar, sau poate nu mai am nimic nou de descoperit ?  Gata, s-a terminat?

…Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc ca sunt departe de casa incerc prin orice simturi sa ma mai apropii o leaca. Fiece miros, gust, sunet familiar te face sa tresari bucuros, ca si cand prin acea unica senzatie te-ai transfera mai aproape de origini. Deunazi, de exemplu, am descoperit la supermarket un soi de pui afumat la lemne, specialitate de-a lor. Are gust minunat de copilarie- mama stie- de pui picorom. Parca aud si acum sunetul cutitului care taie plasa care-l imbraca, fie ea verde sau rosie. Aripile si copanele sunt ale mele – si mama ma lasa, ca asa sunt mamele, minunate, cedeaza totul.

Pana si internetul care nu merge, un Antivirus care se va downloada in inca 1 ora si 18 minute, va multumim ca mai rezistati, imi aduce cu bucurie aminte de casa. De inceputurile internetului in Romania. Aici in oras, prin cate un magazinas mai a catarii, au rasarit calculatoare de Internet Cafe, doar ca e doar internetul, fara Cafe, cu o mare coada la Solitaire sau Yahoo mail in spatele celui postat pe scaun. Apoi internetul cade, si trebuie sa o iei de la inceput – 2 h si 20 de minute pentru acelasi antivirus ca si ieri. Si ca maine.

Si mai sunt broscutele, asa multe pe aleile vilei, ca trebuie sa te uiti bine pe unde calci. Imi amintesc de copilaria mea din Plopeni, la casa la mamaie si tataie, unde alergam seara dupa broscute, ca sa le hranim cu muste prinse peste zi. Nimic nu era mai grozav decat noi.

Si ma regasesc aici in inima Africii, alba si singura, cu amintirile mele, cu visele mele toate, visand si ele alte vise, ca in Inception, vis in vis. Si visez ca am ajuns deja la capatul calatoriei, acasa.

Duminica in familie

25 noiembrie, Kinshasa

E duminica. In afara de garda de la poarta, care strajeste acolo necontenit in doua schimburi pentru linistea si siguranta familiei, suntem singuri in vila cu 7 camere si 7 bai a lui Monsieur Marcel, care face dificila deplasarea si comunicarea din dormitor pana in sufragerie.(De la televizorul asezat in capatul salonului, sunt vreo 40 de metri pana la usa de la dormitorul nostru, penultimul pe dreapta.) De afara se aude, prin ferestrele cu rame de lemn (termopanul fiind ceva ce se va descoperi in viitor), muzica ploii torentiale, a greierilor si a tuturor broastelor, iar la radioul tipului de la securitate canta uneori cate o melodie congoleza, probabil o manea de-a lor, slava domnului ca nu de-a noastra. 

Bucatarul Sebastien ne-a gatit pentru weekend cel mai mare pui pe care l-am gasit la supermarket, cu delicioasa garnitura congoleza de varza cu manioc. Am mancat sambata o prima portie, minunandu-ne de cat de buna este mancarea si multumind lui Sebastien ca avem mancare si pentru duminica, in ziua lui libera. « O portie si pentru tine, Sebastien ! » ii spun aratandu-i tava cu bucati de pui savuroase. 

Cu ceva vreme in urma am primit un sfat de care nu am tinut cont : « Evita limbajul nonverbal si foloseste exclusiv cuvintele. Asa te vei asigura ca interlocutorul autohton nu pricepe  altceva decat ai fi vrut sa spui. »

Evident, duminica la pranz, cand sa mancam si noi fericiti, am descoperit ca diparusera din frigider atat tava cu pui, cat si vasul de iena cu garnitura. Ii promit lui Alex, vizibil mai afectat decat mine, ca data viitoare voi pune eu cu mana mea o portie de dimensiune europeana, ca sa ma asigur ca Sebastien nu mai intelege gresit si pleaca cu tot frigiderul.

Ne lipsea adrenalina de wekeend a downhill-urilor brasovene, asa ca am hotarat sa o procuram din alte surse. Am iesit impreuna, pentru prima oara singuri, in Kinshasa.

Si fie pana acum nu ne-au vazut indeajuns de spalatei ca sa ne duca in locuri bune, fie n-am avut noi norocul sa dam de ele, fie ne-a trecut socul initail al existentei noastre aici pentru urmatoarele 6 luni ca, dintr-o data, orasul ni s-a parut mai prietenos si mai dulce. Am descoperit strazi noi cu asfalt si localuri dragute, gym cu piscina si terenuri de tenis, un hipermarket cu parcare si cosuri mari ca de Carrefour si un fast food gen KFC congolez, la care ne-am comandat un meniu Family, ca sa sarbatorim duminica in familie.  

Norocosi ca ne-am nascut in Romania

Trebuie sa va povestesc asta.

Updatam organigramele departamentelor. Sa fie si ele pe acelasi format, cu aceleasi informatii in ele, colorate frumos dupa anumite reguli s.a.m.d. In fiecare casuta se pune numele pozitiei, numele si prenumele persoanei care detine pozitia si clasificarea pozitiei, dupa sistemul de clasificare intern utilizat aici. Si dupa ce le stabilim pe toate, ma trezesc ca degeaba mi-am batut eu gura – in casutele colorate, sub numele functiei,  era ba numele si prenumele persoanei care o ocupa, ba doar numele persoanei. Si le spun ca ar fi frumos sa fie toate la fel, dar degeaba, « n’est pas possible ». « Mais pourquoi ? »

Aflu cu stupefactie ca prenumele nu este obligatoriu pe aici, cum este numele de familie. Asadar, nu toata lumea are si prenume, ci doar cei mai norocosi. Ma bucur de norocul pe care l-am avut ca mama mea si tatal meu m-au numit Raluca.

In curtea vilei noastre, cea de la sticlarie la care nu ne-am mutat inca, a aparut aseara o groapa ca-n filmele de groaza. Vreo doi metri jumatate adancime, latime cat sa intre un dulap mai zdravan, ala pe care nu-l am. Imi amintesc un anume film din copilarie, cu o familie care a descoperit ca sub casa noua in care se mutase salasuia un cimitir intreg cu suflete razvratite care aveau sa le faca de petrecanie.

Muncitorii au avut de montat o amarata de masina de spalat, al carui loc l-am ales dinadins langa chiuveta din baie, ca sa se poata face usor scurgerea aceea cu furtun agatata de chiuveta. Aceea nu tocmai linistitoare daca vrei sa pleci de acasa si sa lasi masina centrifugand, dar cel putin decenta.

Initial, ne-am trezit cu o gaura-n zidul din spate. Pe acolo, au tras frumos teava sa se scurga apa in afara casei. Era mai mult decat m-as fi asteptat. Doar ca, in curtea din fata a casei, teava dadea fix in gradina de trandafiri, urmand sa se scurga pe alei, printre flori, cu spuma cu tot, nu vreau sa ma mai gandesc.

Si, pentru ca am solicitat o alta solutie (imi inchipui deja ce-or fi zicand despre europenii astia plini de fitze si nazuri) ne-am trezit cu ditamai groapa, prin care probabil vor sa traga si sa ascunda teava pe sub gard, pana in strada, unde sper ca s-au gandit ca e astfalt.

Ma bucur din nou de norocul pe care l-am avut ca mama si tatal meu m-au numit Raluca. Ma bucur, din nou, ca m-am nascut in Romania si ma gandesc ca ar trebui sa vina pe aici si Mircea Badea, sa vada el cine si ce iti mananca tot timpul.

Supermarket

23 noiembrie, Kinshasa

Dupa doua saptamani de stiri incerte, aflam cu certitudine ca a cazut Goma.

La birou, internetul este egal cu intranetul. Mi-e dor de IT-ul nostru, cum stia el sa le repare pe toate. Te poti plimba in voie prin incinta fabricii sau onora intalniri multiple (daca ai cu cine) pana se incarca o pagina de internet cu cateva poze. Nici macar de un shopping online, decent, din strainatate, nu poti avea parte.

Ma duce Alex la un supermarket. Un Mega Image de cartier e cea mai mare dimensiune la care te poti astepta. Gasesti de la biscuiti Oreo la orez basmati in pungi de la 10 kile in sus, de parca ai lua pungi de asternut de pisica. Totul acoperit de un strat gros de praf, ca vechimea e garantie a calitatii.

Ne-am plimbat de mana printre rafturi ca intr-un parc, zeci de minute. Printre aceleasi rafturi. Nu au auzit de Vegeta, oricat am incercat sa le explicam. « Acum, zice Alex cunoscator , tu imi citesti de pe raft. » Si am inceput : F124, F239, F167…La capatul randului, lipite cu scotch, sunt tabele cu codurile fiecarui produs de pe raft si corespondentul lui in franci concolezi. Asa poti afla cat costa, in caz ca vrei acest lucru. Probabil ca cei care intra in acest magazin nu se uita la preturi – suntem albi, sau ce naiba ?!

La raionul de carne si mezeluri, vanzatori sunt de 4 ori mai multi decat clientii. Gasesti cam 5 feluri de parizer si salam victoria si inca vreo 4 modele de sunca presata. Ne hotaram pe cate una. 8000 de franci congolezi, dam 10 dolari si primim rest in putine hartii de 500 ingrozitor de murdare. Cu sila, le facem sul si le inghesuim departe de orice atingere.

Am mai fi putut alege fructe de mare de la un frigider de inghetate, insa aveau ochi sticolsi si o culoare maronie de parca ar fi stat acolo din antichitate. Am renuntat. Niste puisori ca de prepelita, proaspeti, randuiti frumos unul cu capul in fundul celuilalt, sunt 3700 de franci bucata. Categoric nu.

Am ales un vin bun (raionul de vinuri e demn de orice magazin european care se respecta), pe categorii, pe podgorii, pe case, ma rog, pe de toate pentru cunoscatori. De la 5 la 127 de mii de franci, cam tot ce ti-ai dori.

Si in timp ce parasim magazinul cu doua pungute ca de sandvich, ne visam deja intorsi in Romania, fiecare incarcand cu bunatati propiul lui cos de Carrefour, pana la refuz. Alergand printre randuri de hipermarket ca pe un bulevard. Lume  uitandu-se la noi doi ca si cand am aflat, inaintea tuturor, ca vine sfarsitul lumii.

La inaltime

22 noiembrie, Kinshasa

Pe dinafara, cu ziduri scorojite de beton terminandu-se-n bucle mari de sarma ghimpata, Bralima arata ca o inschisoare. Din loc in loc, albastru ca de Voronet imbraca zidurile pana la brau sau reclame mari par sa fi fost pictate de oameni talentati preistorici, care aveau habar de brandurile noastre. Cel mai tare e un anume Heineken, la un colt de strada, langa Gate 5, a carui culoare a curs in timp pana a colorat pamantul din fata.

Peste drum de poarta principala, pe care ma aduce zilnic la fabrica soferul, zeci de tarabe contribuie incet la PIB-ul tarii. Incaltaminte, oua, painici, banane, piei si alte suruburi, ca intr-un adevarat targ. Vanzatori ambulanti, purtand pe cap cosuri care le sporesc inaltimea cu inca jumatate de metru, se plimba cu un echilibru perfect printre jeep-urile lucioase, care ruleaza prin gropi in ritmul unor vapoare pe valuri.

Statiile cu microbuze, care concureaza pentru un loc de frunte la cea mai de epoca rabla, sunt un adevarat targ de carne pentru soferi. Se cearta intre ei care sa ia mai multi, iar intr-un final cand microbuzul e plin ochi, prin rame se mai intind spre cer cativa indivizi doritori de aer. Majoritatea n-au geamuri, iar mai mult de jumatate nici usi. Ma simt prost in Toyota Landcruiser-ul meu Prado cu sofer si doua rezervoare de benzina, in total 180 de litri.

Insa pe orice strada rochiile localnicelor sunt demne de cele mai sofisticate prezentari de moda. Am fost sincera cand le-am facut complimente colegelor, pentru ca le stau extraordinar. Lor. Nu am crezut insa ca le sunt asa draga incat sa se gandeasca sa-mi procure si mie una. Ieri am primit promisiunea, deci am toate sansele sa o port prima oara peste 6 luni, la prima zi de lucru de la biroul din Bucuresti. Cu ideea unor imprimeuri si culori care nu au nimic de-a face cu gustul meu m-am impacat. Da doamne sa nu fie si cu maneci bufante.

De vreo doua zile, Sebastien calca neintrerupt tot ce aveam prin valize. Evident, jumatate din hainele pe care mi le-am adus cu mine sunt inutile si ma simt prost ca nu l-am oprit la timp. Inainte sa plec, am primit cadou de la o prietena mai ciudata o bluza extrem de chicioasa. Ma bucur din suflet ca am luat-o cu mine, se potriveste de minune. Pacat ca n-am luat mai multe incaltari fara toc de la mama, caci singurii mei pantofi cu tocuri cui vor ramane probabil nefolositi pana la intoarcere. Asta daca nu-i voi mai incalta vreodata prin casa, de dorul vremurilor frumoase de altadata.

Chiar si Alex s-a obisnuit cu noua mea inaltime, mai ales ca mai toate femeile si multi dintre barbatii din jur nu-s cu mult mai inalti decat mine desculta. Bucatarul Sebastien, de exemplu, mi-e tare drag cum se ridica pe varfuri sa mestece in oala de pe ochiul din spate al aragazului. Printre bunatatile gatite ieri, am gasit la racit un borcan cu o pasta portocalie. Aproape ma miram ca au si congolezii zacusca lor, cand am simtit pe gat focul cumplit al celui mai delicios sos de piri piri. Pe frigider sta la copt un fruct necunoscut de marimea unei nuci de cocos. « Demain, c’est pret! » imi spune Sebastien. Pana si pe asta necuvantator trebuie sa il astept.

Business Understanding

21 noiembrie, Kinshasa

Incep ziua in biroul meu de leopard. Naravurile nu mi s-au schimbat, doar ca in loc de parfumul Cristal Noire de la Versace am in geanta pulverizatorul cu Autan Tropical.

Aproximativ 120 de camioane pleaca zilnic din fabrica din Kinshasa, incarcate cu bere si bauturi non-alcoolice, 95 % productie interna. La fiecare camion, daca ruta e mai a catarii, intra si cate 1-2 baxuri de Heineken importate. Soferii sunt angajati daca stiu sa conduca masina si sa numere. Sa vorbeasca frumos sau sa citeasca « is a plus ». Inca doi oameni ii ajuta la descarcat si unul la colectat banii. Seara, marfa nevanduta, ambalajele si banii pe marfa lasata la clientii de pe ruta se aduc inapoi la fabrica – iar daca ies mai putini bani la casierie, ceea ce se intampla des, este greu de gestionat. « Ca nu prea ai ce sa le faci ». Pana mai deunazi, soferii primeau bonus 15 dolari daca vreme de trei luni la rand aduceau masina nelovita. Adica, tot atat cat m-a costat pe mine primul dejun la cantina fabricii.

Les glacieres si les menages sunt puncte de vanzare cu greutate in reteaua de distributie (15371 de glacieres si 28943 de menages numarate anul trecut), din totalul de aproape 70000. N-as bea vreodata o Cola din niciunul dintre acestea. Avem si 11 distribuitori, care fac cam 21 % din volumele din Kinshasa, dar cu Mr Robert, Chef de Ventes SRG (sefu de vanzari en gros), n-am apucat inca sa ma vad, ca sa mai aflu si alte minunatii.

Dupa ce doua zile m-am intrebat cum poate functiona compania asta, de azi incep sa ma prind cum se face pe aici treaba. Daca vrei meeting cu cineva, cel mai bine e sa dai buzna si sa intrebi cand te primeste juma de ora. Asa am reusit sa-i prind pe toti colegii de la calitate, imbuteliere si mentenanta. Nu exista alta disciplina a intalnirilor. Daca ai stabilit cumva intalnirea, dar vine un grup mai mare decat tine – sa cam stii ca cei care sunt mai multi vor avea prioritate. Desi eu am venit motivata sa schimb lucrurile, toti expatii ma linistesc ca o sa-mi treaca in curand. Imi aduc aminte de un sfat primit inainte de a pleca din tara : « You can change the business culture, but you can’t change their culture.»

Le este teama sa-ti spuna sau sa te intrebe daca n-au inteles cumva ce vrei de la ei. Asa ca, daca vrei sa fii sigur ca n-ai surpize iremediabile, ar fi bine sa-i pui sa repete, cu vorbele lor, ce-au inteles. Asa a reusit Mark sa « get things done » de 4 luni de cand s-a stabilit in Bralima ca director financiar. Strang pe rand, de la toti expatii, idei de urnire a localnicilor. Am impartasit sfatul cu Alex inainte ca perdeaua din sufragerie sa fie taiata iremediabil mai scurt decat trebuia. Chinezoaica dilie pe care am primit-o pe post de croitoreasa asta avea de gand sa faca. Perdelele astea nenorocite au devenit lait motivul stabilirii noastre in Kinshasa, revin suparator de des in discutiile noastre si am intuitia ca, intr-un fel sau altul, s-ar putea tot sa nu se termine bine. Ca sa mai avem o sansa, Alex a ramas astazi la apartamentul din Bukin, de la sticlarie, ca sa fie cu ochii pe chinezoaica.

Dupa ce am facut poze pentru macaron (adica badge) la singurul fotograf din capitala congoleza, m-am intors la fabrica sa-mi pun ordine in gandurile de azi. Am reusit sa fac rost, dupa o saptamana, si de organigrame.

Prima zi de lucru

20 noiembrie, Kinshasa.

Am inceput ziua citind cateva sms-uri de acasa care imi urau de bine in prima zi de lucru. Ma bucur ca lumea nu m-a uitat deja. Deschid valiza adusa de la cealalta casa cu o seara inainte. Dintre tricouri si sosete, a tasnit speriat sub pat un pui de soparla.

Lionel, unul din Business Partneri, s-a ocupat de programul meu de Inductie. Dupa modelul folosit de noi pentru Inductia de 1 luna a trainee-ilor locali, pe care i-l trimisesem cu trei luni inainte, am primit o foaie cu Planning d’intergration de Mme DOBRESCU RALUCA, pe care trebuie sa culeg semnaturile celor cu care ma vad. Expatii rad de se prapadesc cand vad asta. Apreciez disponibilitatea celor responsabili de integrarea mea in urmatoarele 2 zile, in total 32 de persoane si tot atatea intalniri.

Programul incepe la ora 8 si se termina la 16:30. Se lucreaza si sambata, dar se pleaca mai repede, dupa cum are omul nevoie… Doar mama Yvonne vine mai devreme si sta pana la 18:30 si ma infiorasem ca asta va fi si programul meu pe aici. Pauza de masa am primit de la 12 la 14, belsug de timp cat sa merg acasa la masa. M-am bucurat, pentru ca de mult n-am mai avut atata timp sa ma bucur de masa de pranz.

A venit si Alex la fabrica astazi s-o ia pe maman Christine sa schimbe perdelele si a intrat pana la genunchi intr-un canal. Apoi, nelamurit de treaba cu greierii, ma intreba de ce ii prind colegii mei din fabrica, le rup picioarele si ii baga in buzunar ? Sper ca nu pentru cina (am citit ca se mananca si asa ceva pe aici), incerc sa-mi inchipui ca se duc sa pescuiasca pe Congo.

SIM-ul meu n-a venit, dar Alex are. Si-a cumparat singur unul cu 1 dolar si l-a mai incarcat aleataor cu inca 5, pentru ca nimeni din magazin n-a stiut sa-i spuna vreun tarif in vigoare. Oricum, daca ramai fara baterie sau credit, pe strada gasesti rapid pe cineva care vinde acces la priza sau direct beep-uri, la 0,9 dolari bucata.

Pe seara, dupa multe intalniri exclusiv in limba franceza, am primit cheia de la office-ul meu si m-am incuiat in liniste. Biroul este imbracat literalmente in panza cu imprimeu de leopard si am tablouri, panze si masti de lemn vodoo extrem de captivante pe pereti. Internetul nu merge, dar pe cine mai intereseaza internetul ?

Shopping Day

Kinshasa, 19 noiembrie.

A patra zi fara internet si fara diarie. Inainte de a ajunge aici, am fost asigurata ca le voi avea pe amandoua.

Azi l-am cunoscut pe doctorul nostru, Monsieur Kitenge. Are vreo 55 de ani, dinti foarte albi si zambeste frumos cand iti povesteste despre malarie. Se ocupa de toti expatii din Africa si Middle East. Saptamana trecuta au pierdut un expat din cauza asta. E importanta preventia. Ce pastile luam, ca n-a auzit de ele pana acum? Eloquin. Trebuie sa vada ce contin, ca sa se asigure ca nu le luam degeaba. Am dat fuga acasa sa le aducem si am stat cu sufletul la gura pana ne-a confirmat ca sunt ce trebuie. Sa avem grija la HIV, ca e raspandit pe aici. Ne vede oameni seriosi, dar este treaba lui sa ne spuna. I-a parut rau ca nu ne-a putut face turul clinicii de care e tare mandru, pentru ca noi trebuia sa mergem la shopping. Am promis sa revenim in alta zi.

Ieri am lasat la supermarket 85 de dolari pe doua sacose cu portocale, lamai, paine, lapte, sare, piper, paste, orez, zahar si cafea. Dar la 7 diimineata masa era déjà aranjata in salon, cafeaua aburinda si omleta gata sa fie prajita. Am gasit la un libanez doua noptiere decente, de pal melaminat, 180 de dolari fiecare. Maman Christine, ghidul si contabilul nostru, le-a trecut pe lista sa le cumpere Bralima.

Fiecare strada care nu se numeste bulevard are gropile ei majore, glumim ca nu se face downhill pe aici. (Astia fac bani din orice.) Rade si Alex. Vrea sa se apuce de Lingala. Ma trage mai langa el pe bancheta din spate a masinii si imi saruta parul : « Ti-am pupat bacteriile de Africa », spune. Il vad fericit si ma bucur ca-i prieste Africa, cu toata aventura pe care o traim de aproape o saptamana. Altfel m-as fi simtit prost ca l-am adus aici dupa mine. Masinile si oamenii merg pe aceeasi strada, si diverse lovituri in tabla masinii te fac sa tresari la fiecare stop. Intr-o intersectie cu ceva sens giratoriu, un politist dirijeaza circulatia dintr-o cusca de fier montata in mijloc pe un soclu, doar intorcandu-se cu fata in alta directie. Asa stii ca s-a pus « rosu ». Dintr-un magazin alimentar ies in strada doua gaini, pe langa frizerul de pe trotuar care tunde de zor clientul urcat pe un turn de anvelope.

La fabrica au ajuns alte perdele bej decat am cumparat cu o zi inainte. « Stii culoarea green vomit ? » ma intreaba Alex turbat. « Aia e ! » In rest, toata lumea draguta, « Ca va ? » « Ca va ? « La fabrica e audit si alti cativa albi primesc azi atentie maxima. SIM-ul meu de Airtel abia a fost comandat. Acasa, o intreaga echipa a muncit toata ziua. Au reparat doar lampa din baie. In ritmul acesta, as putea sa traiesc doua vieti intr-una.

Hotarati, ne-am luat toate bagajele la vila la Monsieur Marcel. Ne-am propus sa ne relaxam, suntem in Africa. Alex i-a facut lista lui Maman Christine cu ce e de facut la casa, sa ajunga la Papa Jean-Pierre, seful de santier. Soferul Arra a primit un instructaj pentru protectia mea, cu reguli clare despre ce are voie si ce nu are voie sa faca. (Azi in targ n-a deschis usa masinii la timp si s-a facut rapid un rand infricosator de negri in spatele meu.) Am incheiat ziua cu un minunat pui la cuptor cu cartofi si spanac, gatite de bucatarul Sebastien care ne-a lasat bilet, astfel am aflat unde e mancarea si cum il cheama : « Mrs et Madame, la mange dans la foue. Merci. Sebastien ». Noi merci. Acum nu putem sa ne mai certam cine spala mai multe vase.